Archive for in loc de liniste…

Trenul.

Nu ştiu ce părere au alţii (de fapt ştiu, dar parcă nu aş vrea să spun), dar mie nu mi s-a părut niciodată prea lung drumul cu trenul. Fie că am mers 2, 9 sau chiar 17 ore; singură sau însoţită, am suportat întodeauna bine aşteptarea mersului.
Somnul din tren e plin de zgâlţâituri ciudate şi vise complicate pe care nu mi le aduc niciodată aminte, dar din care mă trezesc cu sentimentul că aş vrea să le continui.

Iar filmele din fereastră sunt atât de variate încât uit să mă plictisesc de la atâta mers.

Uneori vezi câmp. O întindere oceanică de pământ, plantat sau nu; verde, galben, roşu, uneori chiar negru. Și se-ntâmplă  ca în mijlocul pustiului să se afle inoportun un om. Cu vreo traistă sau mâinile în buzunare. Mă intrigă prezenţa lui într-un loc atât de depărtat de lume. Cum a ajuns acolo? Și cât îi va lua să ajungă înapoi de unde a venit? Și în fond, de unde a venit şi ce caută?

Și satele. Adunături de case în mijlocul nimicului, în care nu-mi pot imagina că locuiesc decât bătrâni uitaţi sau vizitaţi rareori de copiii mutaţi la oraș. Sate cu case vechi şi dărăpănate sau portocalii şi termopane fac cu ochiul trenului de departe sau chiar de pe marginea căii ferate, de care le desparte o uliţă prost asfaltată. Case cu sere, viţă de vie, coteţuri de animale, găini şi wc-uri în curte. Case cu flori la ferestre şi garduri înalte sau improvizate din sârmă ruginită de ploi. Case colorate sau ridate de vreme. Case aşezate ordonat sau haotic, tăcute sau cu oameni la ferestre.

Și oraşe. Cu blocuri comuniste scunde de înălţime, străbătute de străzi colindate de maşini. Oraşele aproape pustii în care tronează falnic cupole de biserici. Blocuri cu chioşcuri la parter şi sifonării la colţ de stradă.

Și fabricile. Imense clădiri dărăpănate locuite de utilaje mari, veşnic părăsite. Foste ferme, foste depozite, foste CAP-uri, foste, foste. Peisaje dezolante ale unei istorii grele. Găsesc că e un exerciţiu interesant de imaginaţie redecorarea lor. Asta după ce-mi închipui şedinţe foto cu rochii albe de mătase ce-ar contrasta cu ruginiul fiarelor. Dar imaginea asta e deja clasică aşa că trec şi mai departe imaginându-mi case improvizate ale refugiaţilor de tot felul. Sau ale spiritelor fără linişte. Printre mărturiile vechilor obiceiuri se regăsesc şi fabrici funcţionale. Cu firma desenată enorm pe câte-un furnal sau depozit, cu câte-un fir gros de fum străpungând zarea. Oare cum ajung lucrătorii la muncă în fiecare zi? Oare înăuntrul este asemeni celor văzute la televizor?

Și gările. Mai mari sau mai mici, pline de vagoane, locomotive, şine, fire şi băncuţe de aşteptare. O atât de mare parte din timp o pierdem aşteptând că mi-e frică să încerc să fac un calcul.  Și, bineînţeles, oameni care aşteaptă. Fie să urce în tren, fie pe cineva care coboară, fie pur şi simplu pentru a contribui la continuarea mersului trenului. Gările nu sunt deloc în stare bună şi în afară de cea din Sighişoara toate prin care am trecut până acum arată trist şi înspăimântător. Nu m-aş vrea acolo noaptea deşi nu sunt sigură ce-mi face pielea de găină. Oamenii ciudaţi ai gării, animalele ce s-ar putea aciui pe acolo, întunericul, combinaţia celor trei…

Și pe fundal restul. Munţi, dealuri, piscuri goale, păduri pufoase, copaci răzleţi, ape sub formă de râuri, pârâuri, albii secate sau lacuri; orizontul colorat diferit în funcţie de timp, cerul şi el în atâtea feluri. Peisaje ce inspiră scriitori şi pictori şi ne conving că avem o ţara frumoasă, dar în care nu ştim să locuim.

Mersul cu trenul e despre aşteptare şi linişte. Aşteptarea în propria linişte ca lucrurile să se întâmple. Gândurile să te străbată, somnul să vină, trenul să ajungă la destinaţii. La care ajunge, indubitabil, deşi niciodată la timp, indiferent de planurile celor pe care îi duce.

sursa pozei

Advertisements

Leave a Comment

Cu noaptea în cap.

Dis de dimineaţă motoarele puţinelor maşini ce colindă străzile semnează un pact de tăcere. Un motan vărgat îşi cască lenea pe un colţ de bancă. Pe trotuarul vecin o haită de vreo cinci câini îşi gândeşte fiecare pas înainte de a-l face. Briza ocoleşte frunzele copacilor fără să le mişte iar praful zace nemişcat de-a lungul străzii. Luminile se sting obosite de atâta linişte îmbietoare.

Şi toate astea într-o bucată de Bucureşti agitat, dovedind însemnătatea anumitor momente de care uităm uneori.

Singurele care perturbă peisajul sunt nişte vrăbii gălăgioase. Poate aşa sunt ele…arţăgoase cu noaptea în cap.

M-aş trezi odată cu soarele în fiecare dimineaţă doar că să spun bună dimineaţa acestei lene urbane atât de plăcute. Şi apoi m-aş culca înapoi odată cu trezirea agitaţiei cotidiene atât de caracteristică oraşului.

poza.

Leave a Comment

Suntem suma deciziilor noastre.

Oamenii sunt pretenţioşi, şi se aşteaptă ca alţi oameni să reacţioneze, să facă, să spună ceea ce se aşteaptă sau vor ei. Lucru ce este nedrept. Eu cred că fiecare om este responsabil de lucrurile pe care le vrea şi aşteptările pe care le are şi nimeni altcineva nu ar trebui să fie responsabil de asta.

Nu e vina lui că tu ai nevoie de un anumit lucru. Nu e vina lui că tu ai nevoie să auzi ceva anume.

Oamenii au dreptul să aleagă. Întodeauna. Diferenţa nu constă în capacitatea sau discernământul de a alege ci doar de variantele pe care le avem la dispoziţie, care nu sunt întodeauna la fel pentru toată lumea, ca urmare, de obicei, a altor alegeri pe care le-am făcut înainte.

Mă distrează grozav certurile între cupluri, pe care le aud pe stradă, în mijloacele de transport în comun, pe holul facultăţii. Fie că sunt faţă în faţă sau vorbesc la telefon. Şi majoritatea îşi reproşează unul altuia lucruri pe care se aşteptau ca celălalt să le facă. Şi nu le-au făcut. Iar lucrul ăsta mi se pare de’a dreptul stupid. Cum aş putea avea pretenţia să îmi spună exact ce vreau să aud dacă eu nu îi spun iar el nu-mi citeşte gândurile? Cum aş putea să mă supăr că nu a spus un anumit lucru, chiar dacă eu aveam nevoie să mi-l spună când el nu ştia asta? Şi în fond, de ce oricine ar trebui să fie obligat să spună neapărat un lucru, chiar de ar şti că foloseşte celuilalt? Nu ar trebui.

Ar trebui să învăţăm să nu ne mai supărăm când celălalt nu face ce ne-am aştepta să facă. Pentru că aceea este aşteptarea noastră, nu promisiunea lui de a fi într-un anume fel. Ar trebui să nu mai spunem altora că “ne-au dezamăgit” pentru că nu ei ne-au forţat să ne setăm aşteptările ce ne-au fost încălcate. Sunt aşteptările noastre, noi să ne ocupăm de ele.

Nu ar trebui să impunem altora să se schimbe pentru noi, pentru că o vor face azi şi o vor face mâine şi o vor face până într-o zi când vor realiza că ei nu mai sunt ei. Şi nu e bine. Pentru nimeni. Aşa cum nu le înţeleg pe fetele ce, odată aflate într-o relaţie stabilă uită să mai fie la fel de cochete, la fel de atente cu felul cum arată, pentru că “trebuie să mă placă aşa cum sunt”. Ce uită ele e că atunci când le-au cunoscut erau altfel, şi de ele cele de atunci s-a îndrăgostit individul, nu de ele cele de acum.

Oamenii ar trebui să se schimbe doar dacă ei vor să facă asta, fără a aştepta ceva în schimb. Când faci ceva pentru cineva şi-aştepţi ceva în schimb e şantaj. Şi e nedrept să te superi dacă acel ceva nu vine. Pentru că nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Suntem suma deciziilor noastre şi ar trebui să învăţăm cu toţii să ni le asumăm. Fără pretenţii de la alţii, fără aşteptări.

Şi dacă sunt cum sunt e pentru că aşa am ales să fiu. Şi nu voi fi altcumva până când nu voi alege să mă schimb.

Comments (3)

Mica publicitate.

Coboară din lift şi iese din bloc. Bloc prea înalt pentru statura ei, cu 8 etaje ce îi par a fi vreo 20. Îi bate inima puternic, parte din cauza şuieratului ce-l făcea liftul când se punea în mişcare, parte din cauza gândurilor ce au adus-o  acolo. Poate era mai bine ca liftul să cadă. O căzătură violentă ar fi scutit multe. Mult mai multe decât soluţia pe care o găsise.

Era îmbrăcată în cele mai stridente haine pe care le avea: vechi pantofi de lac rămaşi de la mama ei, cu bot aproape ascuţit şi toc înalt, dresuri negre, o fustă fostă 3 sferturi acum transformată-n mini, o cămaşă roşie din satin ce-i dezvelea din când în când un umăr şi nişte ochelari negri, mari, cât să îi acopere întreaga faţă şi încă una pe lângă. Nu era gata să înfrunte totul. Toate pregătirile erau făcute pentru o singură persoană. Cea căreia îi va înmâna biletul.

Nu ar fi putut să se ducă îmbrăcată în ea însăşi. Deghizată în rolul ce urma să-l joace putea suporta mai bine ruşinea ce o măcina pe dinăuntru. De s-ar fi putut şi altfel, de şi-ar fi luat mai mult timp să se intereseze, să se gândească, să. O făcuse. Verişoara colegei ei de facultate îi explicase pe-ndelete. Doar îşi notase fiecare pas,  fiecare detaliu. Şi dacă lucurile se vor aşeza pe jumătate la fel de bine ca ale Anei atunci va fi mulţumită.

În autobuz e aglomerat. Îşi aminteşte de glumele ce comparau aglomeraţia din autobuz cu o partidă de sex. I se face frică şi se răzgândeşte pentru a 27 -a oară. Şi oare chiar o să sune cineva? Există oare cineva care să citească bucata aia de ziar? Acum e prea târziu pentru orice. Acum e timpul să aştepte ca problemele să se rezolve de la sine.

Aruncă cheile pe măsuţa unde obişnuia să stea telefonul şi intră încălţată în bucătărie. Pe masă o aşteptau nemişcate pixul şi încercările de a potrivi cuvintele cât mai bine. Îi luase aproape 2 ore să se hotărască asupra unei forme finale, tinând cont de toate sugestiile Anei.

Înainte să le arunce la coş mai citi o dată: “Studentă, brunetă, sexi, ofer companie domnilor generoşi. Rog seriozitate.”

Cum sunt ei?

Comments (6)

Am o stare.

Îmi fuge gândul la bătăi în zăpadă şi castele de nisip. Mă doare tot corpul şi răcesc pentru a prea multa oară. Parcă pentru a recupera anii lipsă. Mă doare şi capul. Cred. Deja nu îmi mai dau seama dacă e o problemă fizică sau mi-au obosit gândurile şi pică greu pe scoarţa cerebrală.

De vreo lună jumate mă roade curiozitatea să pun o întrebare al cărui răspuns nu sunt sigură că vreau să îl aflu. Şi până la urmă, cât de rău poate fi când lucrurile stau atât de bine? Atât de bine că mă sperie. Mă descurc mai bine când sunt sub presiune, deşi recunosc că nu-mi lipseşte. Şi-apoi…lucrurile stau atât de bine.

Şi nu am răbdare nici să îmi actualizez CV-ul în engleză, sau să îmi reîmprospătez oja de pe unghii. Îmi găsesc ca scuză vorbele lui Ovi care găseşte că unghiile arată mai bine cu oja puţin ciobită. Măcar nu trebuie să ies pe nicăieri ca să fiu nevoită să înfrunt şi opinia publică. În această chestiune stupidă şi insignifiantă.

Şi calculam că am dat 4 examene şi mai am 8. Adică jumate. Adică stai, că nu-i aşa. Şi ia cursurile de la capăt şi citeşte informaţii trântite anapoda, printate mic pentru a economisi hârtie. Şi copaci. M-am hotărât să îmi fac ierbar, iar primul pas e să îmi găsesc un album destul de drăguţ cât să merite efortul. Voi colecţiona doar frunze. Sunt mai uşor de presat.

Nu am logică, iar tu nu ar trebui să citeşti cuvinte care nu-şi doresc să aibă sens. E doar un exerciţiu. De răbdare. Trecere în revistă a zgomotului unei stări.

Şi azi cineva m-a făcut proastă. Deşi eram de partea ei şi chit că n-ar fi fost aşa, problema tot nu era generată de nivelul IQ-ului. Oamenii nu ar trebui să se mai facă proşti, mai ales pentru că în zilele noastre până şi prostia a ajuns să fie relativă. Atât de relativă că niciunul nu scăpăm fără vreo zi mai proastă.

Azi m-am gândit la pattern-uri. Pe care nu le am, dar pe care le caut. Voi face o listă şi cu ele. O voi adăuga la colecţie. Şi într-o zi chiar voi reuşi să le am pe toate într-un singur loc. Listele.

10:46. Îmi termin de băut ceaiul care s-a răcit demult, mănânc lămâia şi mă spăl pe dinţi. Până la 11 sunt în pat, imaginându-mi că un scaun verde îmi veghează creştetul capului şi o privire blândă somnul. Şi poate voi visa frumos şi-mi voi aduce aminte mâine dimineaţă.

Vă doresc şi vouă! Stări mai bune şi revelaţii îmbietoare!

Comments (5)

“Şi…iată!” După un an.

Hmm… sa incepi e cel mai greu. Spuneam atunci naiv, fără să îmi dau seama că greul abia începea. Că nu în a porni stă dificultatea, ci în a continua, cât mai constant….cât mai bine. Şi cu toţii ştim cît de relativ e binele. Ce e un blog? daca cititi inseamna ca stiti deja. Dar lucrurile se schimbă. Mai e blogul ce credeam eu la început a fi? Nu sunt sigură, dar mă voi gândi la asta şi poate peste un an voi avea un răspuns satisfăcător.

Ce e un blog…pentru mine? Un spatiu in care am sa scriu. Nu m-am hotarat despre ce, nu m-am hotarat cat, nu m-am hotarat cum… Nici macar nu conteaza..:) cu alte cuvinte, raspunsul ramane liber… Iar asta rămâne încă valabil.

Vorbeam cu cineva si ii spuneam ca nu stiu ce sa scriu in primul post si ca probabil o sa ajung sa vorbesc despre “cum nu stiu despre ce sa scriu in primul post”. Si ii mai spuneam ca o sa imi ia o pagina intreaga. Si…a ras. Poate e un semn bun..poate nu. Ramane de vazut. Poate am sa il intreb… Şi aproape fiecare post nou ar trebui să aibă acest paragraf ca introducere. Pentru că încă nu am ajuns la maturitatea constanţei subiectelor, a temei şi rareori nici a părerilor. Sunt încă în perioada exploatărilor – de care mă bucur din plin. În fiecare articol.

E 2 noaptea, am avut o zi relativ plina…ca toate din ultimul timp,  asa ca,  am sa ma opresc, in speranta ca am sa revin. O sa fie Alex, sa imi aminteasca in caz ca uit eu. Nu-i asa, Alex?:) Mă bucur că nu am mai avut nevoie să îmi amintească, mă bucur că nu am uitat pentru că s-au întâmplat multe lucruri ce nu meritau ratate: oameni pe care i-am cunoscut, unele reacţii pe care le-am stârnit, lucrurile pe care le-am gândit altfel cu degetele pe taste şi aşa mai departe. Aş pune linkuri, dar ar fi prea multe.

Oricum, a aparut de mult bara de scroll, semn ca trebuie sa ma opresc. Pentru a continua.

E primul..nu ultimul…

Comments (4)

Toamnă autentică.

Azi e una din acele  zile de toamnă aşa cum le ştiau părinţii noştri a fi, pe vremea când se colecţionau viniluri şi nu puteai afla de pe net de încălzirea globală. Zi ce s-a lăsat aşteptată, deşi sunt puţini cei care o aşteptau. Vreme în care răceala e perfect justificată, la fel ca melancolia şi căderile pe gânduri. De la înălţime. Căci vara a fost lungă şi aventurile destule. E vremea să lăsăm limonezile, berile şi îngheţatele pentru a le înlocui cu ceaiurile scoase de la naftalină o data cu puloverele şi mănuşile cu degete. E vremea ce transformă fustele în manifestări boeme ale unor suflete ce cutreieră oraşul ascunzându-se sub umbrele de toate culorile; concurând cu frunzele copacilor si ale lor combinaţii cromatice spectaculoase. E vremea să profităm mai mult de intimitatea propriilor case şi de poveştile prizoniere în cărţi cu pagini îngălbenite. E timpul să ne iubim fugar, printre băltoace, fugind să nu ne prindă ploaia şi să ne ude coafurile prinse neglijent cu o agrafă. E vremea să savurăm ultimii stropi de must şi să ne vizităm bunicii când bunica găteşte celebra ei plăcintă cu mere. E vremea să ne completăm jurnalele şi să medităm la propria persoană.

Ce altceva ar mai fi de făcut toamna dacă nu asta … ?

Comments (10)

Older Posts »