Trei cuvinte aiurea …

Nu ştiu ce părere au alţii (de fapt ştiu, dar parcă nu aş vrea să spun), dar mie nu mi s-a părut niciodată prea lung drumul cu trenul. Fie că am mers 2, 9 sau chiar 17 ore; singură sau însoţită, am suportat întodeauna bine aşteptarea mersului.
Somnul din tren e plin de zgâlţâituri ciudate şi vise complicate pe care nu mi le aduc niciodată aminte, dar din care mă trezesc cu sentimentul că aş vrea să le continui.

Iar filmele din fereastră sunt atât de variate încât uit să mă plictisesc de la atâta mers.

Uneori vezi câmp. O întindere oceanică de pământ, plantat sau nu; verde, galben, roşu, uneori chiar negru. Și se-ntâmplă  ca în mijlocul pustiului să se afle inoportun un om. Cu vreo traistă sau mâinile în buzunare. Mă intrigă prezenţa lui într-un loc atât de depărtat de lume. Cum a ajuns acolo? Și cât îi va lua să ajungă înapoi de unde a venit? Și în fond, de unde a venit şi ce caută?

Și satele. Adunături de case în mijlocul nimicului, în care nu-mi pot imagina că locuiesc decât bătrâni uitaţi sau vizitaţi rareori de copiii mutaţi la oraș. Sate cu case vechi şi dărăpănate sau portocalii şi termopane fac cu ochiul trenului de departe sau chiar de pe marginea căii ferate, de care le desparte o uliţă prost asfaltată. Case cu sere, viţă de vie, coteţuri de animale, găini şi wc-uri în curte. Case cu flori la ferestre şi garduri înalte sau improvizate din sârmă ruginită de ploi. Case colorate sau ridate de vreme. Case aşezate ordonat sau haotic, tăcute sau cu oameni la ferestre.

Și oraşe. Cu blocuri comuniste scunde de înălţime, străbătute de străzi colindate de maşini. Oraşele aproape pustii în care tronează falnic cupole de biserici. Blocuri cu chioşcuri la parter şi sifonării la colţ de stradă.

Și fabricile. Imense clădiri dărăpănate locuite de utilaje mari, veşnic părăsite. Foste ferme, foste depozite, foste CAP-uri, foste, foste. Peisaje dezolante ale unei istorii grele. Găsesc că e un exerciţiu interesant de imaginaţie redecorarea lor. Asta după ce-mi închipui şedinţe foto cu rochii albe de mătase ce-ar contrasta cu ruginiul fiarelor. Dar imaginea asta e deja clasică aşa că trec şi mai departe imaginându-mi case improvizate ale refugiaţilor de tot felul. Sau ale spiritelor fără linişte. Printre mărturiile vechilor obiceiuri se regăsesc şi fabrici funcţionale. Cu firma desenată enorm pe câte-un furnal sau depozit, cu câte-un fir gros de fum străpungând zarea. Oare cum ajung lucrătorii la muncă în fiecare zi? Oare înăuntrul este asemeni celor văzute la televizor?

Și gările. Mai mari sau mai mici, pline de vagoane, locomotive, şine, fire şi băncuţe de aşteptare. O atât de mare parte din timp o pierdem aşteptând că mi-e frică să încerc să fac un calcul.  Și, bineînţeles, oameni care aşteaptă. Fie să urce în tren, fie pe cineva care coboară, fie pur şi simplu pentru a contribui la continuarea mersului trenului. Gările nu sunt deloc în stare bună şi în afară de cea din Sighişoara toate prin care am trecut până acum arată trist şi înspăimântător. Nu m-aş vrea acolo noaptea deşi nu sunt sigură ce-mi face pielea de găină. Oamenii ciudaţi ai gării, animalele ce s-ar putea aciui pe acolo, întunericul, combinaţia celor trei…

Și pe fundal restul. Munţi, dealuri, piscuri goale, păduri pufoase, copaci răzleţi, ape sub formă de râuri, pârâuri, albii secate sau lacuri; orizontul colorat diferit în funcţie de timp, cerul şi el în atâtea feluri. Peisaje ce inspiră scriitori şi pictori şi ne conving că avem o ţara frumoasă, dar în care nu ştim să locuim.

Mersul cu trenul e despre aşteptare şi linişte. Aşteptarea în propria linişte ca lucrurile să se întâmple. Gândurile să te străbată, somnul să vină, trenul să ajungă la destinaţii. La care ajunge, indubitabil, deşi niciodată la timp, indiferent de planurile celor pe care îi duce.

sursa pozei

Dis de dimineaţă motoarele puţinelor maşini ce colindă străzile semnează un pact de tăcere. Un motan vărgat îşi cască lenea pe un colţ de bancă. Pe trotuarul vecin o haită de vreo cinci câini îşi gândeşte fiecare pas înainte de a-l face. Briza ocoleşte frunzele copacilor fără să le mişte iar praful zace nemişcat de-a lungul străzii. Luminile se sting obosite de atâta linişte îmbietoare.

Şi toate astea într-o bucată de Bucureşti agitat, dovedind însemnătatea anumitor momente de care uităm uneori.

Singurele care perturbă peisajul sunt nişte vrăbii gălăgioase. Poate aşa sunt ele…arţăgoase cu noaptea în cap.

M-aş trezi odată cu soarele în fiecare dimineaţă doar că să spun bună dimineaţa acestei lene urbane atât de plăcute. Şi apoi m-aş culca înapoi odată cu trezirea agitaţiei cotidiene atât de caracteristică oraşului.

poza.

Oamenii sunt pretenţioşi, şi se aşteaptă ca alţi oameni să reacţioneze, să facă, să spună ceea ce se aşteaptă sau vor ei. Lucru ce este nedrept. Eu cred că fiecare om este responsabil de lucrurile pe care le vrea şi aşteptările pe care le are şi nimeni altcineva nu ar trebui să fie responsabil de asta.

Nu e vina lui că tu ai nevoie de un anumit lucru. Nu e vina lui că tu ai nevoie să auzi ceva anume.

Oamenii au dreptul să aleagă. Întodeauna. Diferenţa nu constă în capacitatea sau discernământul de a alege ci doar de variantele pe care le avem la dispoziţie, care nu sunt întodeauna la fel pentru toată lumea, ca urmare, de obicei, a altor alegeri pe care le-am făcut înainte.

Mă distrează grozav certurile între cupluri, pe care le aud pe stradă, în mijloacele de transport în comun, pe holul facultăţii. Fie că sunt faţă în faţă sau vorbesc la telefon. Şi majoritatea îşi reproşează unul altuia lucruri pe care se aşteptau ca celălalt să le facă. Şi nu le-au făcut. Iar lucrul ăsta mi se pare de’a dreptul stupid. Cum aş putea avea pretenţia să îmi spună exact ce vreau să aud dacă eu nu îi spun iar el nu-mi citeşte gândurile? Cum aş putea să mă supăr că nu a spus un anumit lucru, chiar dacă eu aveam nevoie să mi-l spună când el nu ştia asta? Şi în fond, de ce oricine ar trebui să fie obligat să spună neapărat un lucru, chiar de ar şti că foloseşte celuilalt? Nu ar trebui.

Ar trebui să învăţăm să nu ne mai supărăm când celălalt nu face ce ne-am aştepta să facă. Pentru că aceea este aşteptarea noastră, nu promisiunea lui de a fi într-un anume fel. Ar trebui să nu mai spunem altora că “ne-au dezamăgit” pentru că nu ei ne-au forţat să ne setăm aşteptările ce ne-au fost încălcate. Sunt aşteptările noastre, noi să ne ocupăm de ele.

Nu ar trebui să impunem altora să se schimbe pentru noi, pentru că o vor face azi şi o vor face mâine şi o vor face până într-o zi când vor realiza că ei nu mai sunt ei. Şi nu e bine. Pentru nimeni. Aşa cum nu le înţeleg pe fetele ce, odată aflate într-o relaţie stabilă uită să mai fie la fel de cochete, la fel de atente cu felul cum arată, pentru că “trebuie să mă placă aşa cum sunt”. Ce uită ele e că atunci când le-au cunoscut erau altfel, şi de ele cele de atunci s-a îndrăgostit individul, nu de ele cele de acum.

Oamenii ar trebui să se schimbe doar dacă ei vor să facă asta, fără a aştepta ceva în schimb. Când faci ceva pentru cineva şi-aştepţi ceva în schimb e şantaj. Şi e nedrept să te superi dacă acel ceva nu vine. Pentru că nu te-a obligat nimeni să faci nimic. Suntem suma deciziilor noastre şi ar trebui să învăţăm cu toţii să ni le asumăm. Fără pretenţii de la alţii, fără aşteptări.

Şi dacă sunt cum sunt e pentru că aşa am ales să fiu. Şi nu voi fi altcumva până când nu voi alege să mă schimb.

Îmi fuge gândul la bătăi în zăpadă şi castele de nisip. Mă doare tot corpul şi răcesc pentru a prea multa oară. Parcă pentru a recupera anii lipsă. Mă doare şi capul. Cred. Deja nu îmi mai dau seama dacă e o problemă fizică sau mi-au obosit gândurile şi pică greu pe scoarţa cerebrală.

De vreo lună jumate mă roade curiozitatea să pun o întrebare al cărui răspuns nu sunt sigură că vreau să îl aflu. Şi până la urmă, cât de rău poate fi când lucrurile stau atât de bine? Atât de bine că mă sperie. Mă descurc mai bine când sunt sub presiune, deşi recunosc că nu-mi lipseşte. Şi-apoi…lucrurile stau atât de bine.

Şi nu am răbdare nici să îmi actualizez CV-ul în engleză, sau să îmi reîmprospătez oja de pe unghii. Îmi găsesc ca scuză vorbele lui Ovi care găseşte că unghiile arată mai bine cu oja puţin ciobită. Măcar nu trebuie să ies pe nicăieri ca să fiu nevoită să înfrunt şi opinia publică. În această chestiune stupidă şi insignifiantă.

Şi calculam că am dat 4 examene şi mai am 8. Adică jumate. Adică stai, că nu-i aşa. Şi ia cursurile de la capăt şi citeşte informaţii trântite anapoda, printate mic pentru a economisi hârtie. Şi copaci. M-am hotărât să îmi fac ierbar, iar primul pas e să îmi găsesc un album destul de drăguţ cât să merite efortul. Voi colecţiona doar frunze. Sunt mai uşor de presat.

Nu am logică, iar tu nu ar trebui să citeşti cuvinte care nu-şi doresc să aibă sens. E doar un exerciţiu. De răbdare. Trecere în revistă a zgomotului unei stări.

Şi azi cineva m-a făcut proastă. Deşi eram de partea ei şi chit că n-ar fi fost aşa, problema tot nu era generată de nivelul IQ-ului. Oamenii nu ar trebui să se mai facă proşti, mai ales pentru că în zilele noastre până şi prostia a ajuns să fie relativă. Atât de relativă că niciunul nu scăpăm fără vreo zi mai proastă.

Azi m-am gândit la pattern-uri. Pe care nu le am, dar pe care le caut. Voi face o listă şi cu ele. O voi adăuga la colecţie. Şi într-o zi chiar voi reuşi să le am pe toate într-un singur loc. Listele.

10:46. Îmi termin de băut ceaiul care s-a răcit demult, mănânc lămâia şi mă spăl pe dinţi. Până la 11 sunt în pat, imaginându-mi că un scaun verde îmi veghează creştetul capului şi o privire blândă somnul. Şi poate voi visa frumos şi-mi voi aduce aminte mâine dimineaţă.

Vă doresc şi vouă! Stări mai bune şi revelaţii îmbietoare!

Azi e una din acele  zile de toamnă aşa cum le ştiau părinţii noştri a fi, pe vremea când se colecţionau viniluri şi nu puteai afla de pe net de încălzirea globală. Zi ce s-a lăsat aşteptată, deşi sunt puţini cei care o aşteptau. Vreme în care răceala e perfect justificată, la fel ca melancolia şi căderile pe gânduri. De la înălţime. Căci vara a fost lungă şi aventurile destule. E vremea să lăsăm limonezile, berile şi îngheţatele pentru a le înlocui cu ceaiurile scoase de la naftalină o data cu puloverele şi mănuşile cu degete. E vremea ce transformă fustele în manifestări boeme ale unor suflete ce cutreieră oraşul ascunzându-se sub umbrele de toate culorile; concurând cu frunzele copacilor si ale lor combinaţii cromatice spectaculoase. E vremea să profităm mai mult de intimitatea propriilor case şi de poveştile prizoniere în cărţi cu pagini îngălbenite. E timpul să ne iubim fugar, printre băltoace, fugind să nu ne prindă ploaia şi să ne ude coafurile prinse neglijent cu o agrafă. E vremea să savurăm ultimii stropi de must şi să ne vizităm bunicii când bunica găteşte celebra ei plăcintă cu mere. E vremea să ne completăm jurnalele şi să medităm la propria persoană.

Ce altceva ar mai fi de făcut toamna dacă nu asta … ?

Stau aici nemişcat de multe primăveri. Meseria mea e transmisă de veacuri întregi şi este de o deosebită importanţă căci de n-aş fi eu lucrurile ar sta pe loc.

Îi văd în fiecare zi pe mereu aceiaşi alţii. Universul gării îmi este de ajuns pentru a-i cunoaşte pe toţi: tineri, bătrâni, înalţi, scunzi, slabi, graşi, trişti, veseli, zgomotoşi, boemi, hoţi, îndrăgostiţi, grăbiţi, rătăciţi, cerşetori, bogaţi, în grupuri, coloraţi, snobi, reci, frumoşi, urâţi…Sunt cu toţii aici.

Îi privesc. Îmi este milă de ei şi uneori visez să îmi iau timpul şi să mă scufund în neştire.  Cine le-ar mai număra atunci secundele de care nu profită?

Predecesorul meu a fost un ceas bătrân, poleit cu soare, cu încrustaţii vechi pe care de n-aş şti mai bine aş crede că şi le-a făcut singur pentru a nu uita unde-a rămas cu număratul vremii. Era mare şi cântărea mult, punct de întâlnire şi mândrie pentru oraş. Toată lumea cunoştea ceasul din gară. El ascundea entuziasmul jucăuş al îndrăgostiţilor sau ţinea umbră oboselii drumului. A privit prea multe aşteptări şi cred că asta l-a dat gata. Oamenii l-au obosit până nu s-a mai putut învârti. Şi a rămas încremenit, la rândul lui,aşteptându-şi liniştit soarta.

Decizia de a-l înlocui a venit cu greu, dar astfel am ajuns aici eu. Fericit să pot întâmpina viitorul, prezentul şi trecutul m-am lovit de un zid de indignare. Eram urât de toţi cei ce deplângeau trecutul şi amintiri uitate, eu – un ceas electronic, fără încărcătură emoţională, fără personalitate, lipsit de încrustaţiile vremii sau simbolismul istoric nu aveam ce căuta acolo. Nici eu, nici ei nu am avut de ales astfel că lucrurile s-au întâmplat. I-am ajutat pe unii şi i-am întârziat pe alţii, iar încet-încet, cu toţii au uitat să le mai pese cine le poartă tinereţile. Citesc timpul şi trec mai departe prea grăbiţi pentru orice. Până şi cei ce aşteaptă aleargă, încercând să grăbească tactul secundarului prin bătăi în marmura podelei. Iar gândurile le zboară parcă din ce în ce mai iute printre gloată şi şinele de tren.

Şi simt că se comportă de parcă timpul nu ar mai avea aceeaşi răbdare ca pe vremea ceasului bătrân. Şi stau aici sus şi îi privesc, îmbătrânind alături de fiecare în parte.

Şi apoi îmi doresc din nou să mă opresc şi să cobor din turn, să simt, să strig, să fug de frică să nu trec prin aceeaşi soartă cu final putred precum bătrânul ceas aurit. Dar n-o pot face. Poveştile trebuie să curgă aşa cum sunt ele.

Iar tu, trecătorule, să nu uiţi că tu eşti cel ce trebuie să le scrie.

Eu mă ocup doar de coloana sonoră a poveştii tale amare şi grăbite.

Se auzi ultimul dong iar ea îi atinse coapsa în încercarea de a se aşeza mai bine în scaun. O parte din el fremătă şi o privi cum se învăluie în întuneric pentru o oră întreagă. Roşul scaunului nu îl ajuta să îşi înfrâneze imaginaţia. Îi era departe, undeva în aceeaşi sală, dar pustie. Cortina plină de un praf greu, scaunele goale, vioara în surdină.

“Gândeşte-te la mine, când vreodată te vei simţi mai fericit văzând vreo rară frumuseţe-a lumii-n cale: să-ţi fiu părtaş la bucurie; iară de-ai fi cumva-n primejdie, să ştii că te-ntovărăşeşte ruga mea … “

Are mâna rece. Pielea albă a degetelor i se joacă acum prin păr. Şi freamătul se-agită şi nu-şi găseşte locul. Incontrolabil, incitant, vinovat. Gâtlejurile se-arcuiesc şi râsul sparge gheaţa. Scaunul e încă prea roşu. De ce şi-a retras mâna când atât de rece începuse să-i ţină de cald? Privirea i s-a obişnuit cu noaptea şi o umbră se conturează. Sălbatică, dar calmă, de parcă ar sta la pândă. Şi mâna ce mai devreme se odihnea în părul lui, se joacă acum în părul ei. Pare să fie cu totul altă mână. Strălucitoare în întuneric îi retrezeşte freamătul.

“Dar întâlnindu-mă pe mine-ntâi, am cutezat s-o iau; vă cer iertare.”

Acum, mâna-i obosită i se odihneşte în palmă. Apare al doilea freamăt. Îşi are rădăcina în piept şi crengile de-a lungul venelor principale. Şi nu îşi poate controla circulaţia. Sau gândul, mutat acum în lojă, deasupra tuturor. Ascunşi. Singuri.

“Mi-e inima silită să zic da, deşi de mii de ori aş spune ba.”

Ropote. Cortina dansează şi el rămâne singur. “Doar pentru o clipă”, îi spusese ea. Forfotă. Respiră adânc şi încearcă să privească în jur. Nu vede nimic. Un om cu pălărie, dar parcă fără gură, o cucoană greoaie cu pantofi fără talpă. Imagini incomplete se perindă şi aşteptarea îi declară război. Unde să o întâmpine? Cortina îşi face reverenţa. Unde e?

“Stăpâne, mănuşa!”

O şoaptă îşi cere scuze că a întârziat şi-un zâmbet îi face cu ochiul. Scurt. Pentru ca apoi să revină în lumea scaunelor roşii. El rămâne încremenit cu un “nu-i nimic” pe buze, ruşinat de îngrijorarea lui. Dintr-o dată e prea linişte. Atât de linişte încât i se pare că respiră prea adânc. Îşi ţine respiraţia. Se aud mulţi paşi pe scenă, dar el nu poate trece de zidul chipului ei. Aproape încruntat, dar liniştit. Exact acolo unde ar trebui să fie deşi el şi-o doreşte în altă parte. Data viitoare cumpără el bilete.

“Veşmântul c-un sărut hoţesc, şi-apoi, trufaş, să nu mai vrea să dea flori verii, lăsând pe lume veşnice zăpezi.”

O simte. Atingere ispititoare, umăr lângă umăr. Ca-n vremuri de demult când gleznele aţâţau dorinţe. Încremeneşte de frică să nu îi sperie părul ce i se odihneşte lângă ureche. Miroase a dulce-acrişor. Vrea să guste, dar ora pare infinită. Timpul se scurge agale, plictisit. Fiind singurul lucru pe care-l are de făcut nu se grăbeşte. Şi ce va face, totuşi, când se va aprinde lumina? Cum va ascunde intenţia ce nu se potoleşte orice-ar face?

“Apoi, în ziua nunţii noastre, poate să mai sărbătorim o altă nuntă cu-acelaşi chef şi-aceeasi fericire!”

Şi apoi, brusc, cade cortina. Abia acum începe adevărata dramă.

E târziu şi cărţile zac pe birou sub supravegherea atentă a lămpii. El, de partea cealaltă a monitorului se zbate între nehotărâre şi sentimente pe cât de clare pe atât de contradictorii. Şi apoi o sună, pentru că literele sunt reci, iar răspunsul ce-l caută departe. Şi se întâmplă o discuţie de care ea se ferea ca pisica de apă; pentru că lucrurile sunt simple şi evidente, ora târzie, şi teama de a nu strica lucruri ce încă nu au început, puternică.

Puternic îi e zbuciumul  când vorbeşte, zâmbeşte, şi când, plin de noroi, bea bere şi mănâncă în timp ce ea-l priveşte. I-ar da o palmă. “Trezeşte-te, băiete! Eu sunt aici;  afară-i ploaie, vânt şi o poveste veche şi  uscată”. Dar nu o lasă orgoliul şi trecutul. Uneori e greu să te rupi de lucruri şi ştie foarte bine, aşa că-l înţelege şi aşteaptă.

Aşteaptă să înceapă următoarea melodie. Plouă torenţial, dar mulţimii nu îi pasă. Acolo sus pe scenă se întâmplă başii şi tobele, iar ei trăiesc cu toţii momentul de parcă ar fi ultimul acord al trupei preferate. Sar, cântă, strigă, se ţin de mână, se privesc şi se sărută. Şi pare că totul se întâmplă pentru ei, deşi melodia nu-i ajută. Şi lucrurile devin din nou simple, depărtându-se de tot ce ar putea să meargă rău.

Rău e să fii o insectă cicălitoare sau un ţânţar înfometat ce găseşte de cuviinţă să deranjeze 14 minute fix de linişte şi de acel împreună. Şi pielea ei se alintă sub mângâierea mâinii lui, iarba tresare, copacul se clatină, buzele …

Buzele îşi lasă amprenta pe marginea cănii în timp ce sunetele poposesc lin în încăpere. Rezultat al unei alinieri a planetelor, muzica din surdină se asortează perfect cu dungile colorate ale tricoului şi degetele de la picioare ascunse sub cearceaf. Dar ei nu o mai aud. Vorbesc despre copilării şi nimic şi se descoperă. Până cand adorm. Ea prea adânc pentru a mai simţi zbuciumul lui, el prea profund pentru a mai simţi zbuciumul ei. “Suntem chiar aici?” par să viseze, iar dimineaţa nu întârzie cu răspunsul. Duminica e leneşă şi-n viaţa ei se-aşterne încet-încet calmul.

Calmul ce trona noaptea se dezlănţuie în miscări necalculate într-un loc prea strâmt pentru dansul lor. Şi se feresc să fie prea împreună pentru a nu stârni melancolii. Dar totul e cu atât mai incitant…şi berile altora ce cad în urma lor şi blitz-ul aparatului şi sărutările furate şi…

Şi gura ei nu tace, vorbeşte prea mult despre lucruri pe care poate el n-ar vrea să le-audă, dar care ar trebui să-l liniştească. Zăpăcită în propria-i nebunie nu ştie cum să o ia de la capăt, nu ştie cât de multă ar trebui să fie, sau cât de puţine să arate. Iar el pare atât de hotărât şi totuşi atât de presat. Şi asta n-o ajută. Dar lucrurile curg, fără devieri prea mari, fără revărsări din matcă; iar castorii nu reuşesc să construiască baraje prea puternice, pentru că vremurile sunt altele, trecutul departe şi perspectivele râului…infinite.

Infinit de mare lacul pentru un oraş atât de mic. “Merită toată distanţa asta?” Şi ea fuge şi pare să nu înţeleagă, deşi probabil ştie din’aintea lui. “De ce el? De ce acum? De ce aşa?” şi nu se poate hotărî. Cu fiecare pas se naşte un alt argument demontat de un altul şi un altul şi un altul, până când parcul hotărăşte să se termine. Şi ea şi-a aflat răspunsul şi el nu a cedat distanţei, dialogului sau jocului amăgitor al fetei obosite de lângă el.

El şi ea, pizza şi lac, agitaţie şi zgomot, ceai, un trandafir alb şi peste tot pe unde merg mai lasă o parte din distanţa dintre ei.

Ea.