Archive for Studentie

Licenţa

S-a dus şi licenţa, mâncătoare de timpul şi anii unor studenţi ce se implică prea mult într-o educaţie formală care îi doreşte prea puţin implicaţi sau care îi încurajează prea puţin să o facă.

Ştiam despre ce vreau să scriu cam acum un an pe vremea asta. Profesorul mi l-am ales cam pe ultima sută de metri şi tot pe ultima sută m-am gândit că dacă tot vreau să fac o treabă, măcar să o fac bine. Aşa că mi-am “ales” cel mai tare profesor. Noroc că am luat note mari la materiile lui şi a fost suficient de deschis să mă lase să-mi aleg o temă ce nu se afla în programă.

Şi-am început, cu greu, să umplu pagini pornind de la una albă. Mi-am dat seama că cel mai greu e să începi.

Conţinutul teoretic  a fost bine din prima. A trebuit, în schimb, să mă concentrez (prea mult) asupra aşezării în pagină, a modului în care îi citez pe alţii (şi trebuia neapărat să îi citez şi pe alţii), asupra diverselor detalii ce ţin de formă. Am făcut şi asta.

La un moment dat ştiam exact ce vreau să scriu aşa că am căutat pe Google pe cineva cu diplomă care să o fi spus-o înaintea mea. Pentru că în partea teoretică trebuie să prezinţi ce au spus alţii. Ciudat.

Până când am ajuns la partea practică am aflat că trebuie ar fi indicat să realizez şi o anchetă, că fiecare chestionar pe care îl aplic trebuie să conţină semnătura şi ştampila firmelor respondente, că studiul de caz trebuie dezvoltat şi-n altă direcţie … că îmi cam pierise din avânt. Dar am făcut şi asta.

La susţinere le-am pregătit o planşă prin care am promovat tema şi lucrurile pe care le-am făcut fără a le putea integra în licenţă. De exemplu, am vorbit despre managementul talentelor, alături de cei de la PWC, în faţa a 40 de studenţi la o conferinţă organizată de DAfi. Trebuia să fiu cumva altfel şi trebuia cumva să le arăt că ce am făcut eu e mai mult decât o coregrafie a unor teorii luate de prin alte cărţi.

Şi chiar dacă am aflat luni că trebuie să susţinem marţi nu miercuri, chiar dacă a fost marţi 13, chiar dacă am fost ultima din acea zi, am zâmbit larg şi le-am vorbit despre un lucru în care cred. Şi a funcţionat. Am luat 10 la una din cele mai dure comisii, la unul dintre cei mai duri profesori.

Managementul talentelor promovează ideea că fiecare om trebuie tratat individual şi personalizat pentru a ajunge la peformanţe cât mai ridicate. Eu cred că managementul talentelor trebuie să pornească de la fiecare om în parte pentru că noi ştim cel mai bine cum putem fi performanţi. Există sisteme şi contexte, unele gândite nu foarte bine, dar există libertate de mişcare în cadrul acestor sisteme şi contexte. Există oportunităţi şi modalităţi prin a arăta cât de talentaţi suntem şi cât de performanţi putem fi. Tot ce e nevoie e să deschidem ochii pentru a le vedea.

Nu există cărţi scrise în România care să vorbească despre managementul talentelor. Nu cred că există prea multe cărţi care să vorbească despre importanţa capitalului uman. Poate o voi scrie eu pe prima.

Până atunci le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să predau lucrarea pe 9 iulie, să o susţin pe 13 şi să mă bucur acum că totul a meritat. 🙂

Prezentarea

Comments (2)

Absolvirea.

Am absolvit! Nu cu Magna cum laudae, dar nici prea departe de asta.

E aşa de ciudat totuşi. Sunt 3 ani de când colind Piaţa Romană în căutare de săli în care se ţin cursuri şi seminarii. Doar trei ani. Poate mi se pare mie că a trecut timpul prea repede, poate e absurd să mă gândesc că un singur an ar face vreo diferenţă, însă tot mi se pare că parcă s-a terminat prea din scurt. Parcă prea multă agitaţie doar pentru trei ani. Oricum urmează încă doi cam la fel.

Nu mă omor după festivităţi sau după agitaţia menită să ne ajute să memorăm evenimentele importante. Terminarea clasei a 8-a, majoratul, intrarea la liceu, terminarea liceului etc. Parcă prea multă coregrafie şi scenariu prestabilit. Iar mie asta nu îmi place. Dar nu am putut lipsi totuşi de-acolo.

Festivitatea noastră a fost liniştită, ordonată. Absolvenţii s-au pozat între ei, cu părinţii, cu prietenii până când am putut intra în Patria. Acolo s-au mai pozat puţin până când au început discursurile profesorilor. (După care au început să îi pozeze pe ei). Reprezentantul decanului, pentru că acesta din urmă nu a putut să vină (probabil) s-a descurcat minunat. A început prin a spune că e supărat, reuşind în final să anime sala, de parcă eram la concertul trupei Absolvirea, nu la evenimentul în sine. S-au dat şi premii, din partea noastră pentru “poziţiile ierarhice”, aşa cum a observat profesorul meu de licenţă ce ne-a frapat prin faptul că aşa şi-a început discursul.

Am avut şi o şefă de promoţie. Fals surprinsă că ea a obţinut cea mai mare medie, dar simpatică, cel puţin de la distanţa la care mă aflam eu. Pe noi, studenţii cu “note mari” de la seriile A şi B ne-a înfuriat, deoarece cunoscătorii ştiu că sunt mari diferenţe între examenele noastre şi ale seriilor E, F. Dar cine se mai leagă acum de diferenţe de câteva zecimi?

Ne-au strigat pe rând, ne-au înmânat diplomele frumos cartonate, am zâmbit la fotograf şi ne-am “tras şi-n poză de grup”. Cu tot cu câţiva domni profesori. Ciudat pentru mine a fost că grupa mea s-a spart anul trecut, aşa că cea nou formată era proaspătă şi abia ce am avut timp să reţin cum îi cheamă. Nu că nu aş fi încercat suficient, dar rareori ne nimeream cu toţii la un loc şi parcă la fiecare examen mai apărea cineva nou.

Nu am stat până la sfârşit, iar pedeapsă mi-a fost faptul că nu am prins unul din baloanele personalizate ce au fost împrăştiate prin toată sala după decernarea diplomelor tuturor.

De amintit îmi voi aminti ziua de 6 iulie, cu siguranţă. Cu glume pe ultima sută de metri, mascota cocoş ce se plimba printre noi, blitzuri de aparate mai ceva ca pe covorul roşu, discursurile, scările de care ne era frică să nu ne împiedicăm, chiar şi statul la coadă pentru luarea şi lăsarea robelor. Au avut un farmec aparte deşi nu vreau să devin prea melancolică.

Despre cei trei ani nu vreau să spun prea multe. Nu îi văd ca un sfârşit; cel puţin nu încă. Mai trebuie să susţin licenţa, să dau şi admitere. Mai am şi la psihologie un an. Aşa că sunt departe de a simţi că am terminat facultatea. Dar urmează şi asta. Într-un lung şir de evenimente ce se succed previzibil.

În timp ce termin de scris asta colegii mei termină de uploadat poze pe Facebook, aşa că ne vedem acolo.

Promoţia MAN 2010 a absolvit. Să ne fie cu succes!

Comments (3)

De ce psihologie?

Când am descoperit că resursele umane sunt un domeniu nou, cu potenţial de creştere şi loc de dezvoltare, ce implică oameni, strategii şi accent pe performanţă umană mi-am spus fără niciun dubiu că în direcţia asta trebuie să merg.

Am făcut câteva cercetări şi am descoperit că majoritatea posturilor de entry level în acest proaspăt descoperit domeniu cereau un profil de psiholog. Prin urmare, tot fără dubii, m-am înscris la psihologie, convinsă că ce învăţ la management îmi va folosi doar ceva mai târziu.

Şi iată-mă studentă la o a doua facultate, o facultate tânără în care predau nu foarte mulţi profesori, o meserie ce la noi încă nu e suficient de “populară”.

Deşi nu vreau să ajung nici psiholog, nici psihiatru şi ulterior am aflat că nu contează atât de mult ce facultate termini, mai ales în HR, un domeniu destul de puţin reglementat deocamdată, nu regret nicio clipă decizia luată.

Psihologia este o facultate foarte tare, mai ales dacă o faci ca o a doua şi o faci mai mult pentru tine. Mi-ar fi greu să spun concret ce anume am învăţat, poate în afară de numele câtorva specialişti/cercetători de care am mai auzit şi cu alte ocazii.

Pavlov, Freud, Maslow, Thorndike, Child sunt doar câţiva care demonstrează cât de importantă e psihologia ca ştiinţă mai ales în relaţie cu altele: medicină, economie, sociologie etc.

Nu pot spune că ştiu să înşir definiţii, caracteristici sau să demonstrez teorii însă cu siguranţă sunt lucruri cu care plec după 2 ani (în curând 3). Am învăţat să privesc lumea cu alţi ochi, să privesc oamenii mai atent, să fac legături între obiective, temperamente, comportamente şi motivaţii. Am învăţat mai mult decât în orice altă parte empatia. Oamenii au tendinţa să raporteze totul la felul lor de-a fi, considerându-l criteriu, tipar sau pur şi simplu “modul corect”. Toate catalogările, categoriile, tipologiile enumerate în manualele diferitelor materii mi-au arătat că această gândire e greşită şi mai mult decât atât m-au ajutat să o schimb.

Nu ştiu să identific semnale care să îmi prezinte omul ca pe o carte deschisă, putând să îl încadrez ulterior într-un tipar previzibil, dar am învăţat că aceste semnale există,  îţi spun câte ceva fiecare în parte şi te ajută să descoperi omul încet-încet şi în individualitatea lui.

Am înţeles de ce reacţionez uneori aşa cum o fac, de ce învăţ mai bine într-un anume fel decât în altul, de ce sunt atât de neliniştită şi multe alte lucruri. Toate m-au ajutat să-mi aflu calmul pentru că am descoperit că sunt etape, stagii, normalităţi individuale. Am învăţat să mă detaşez de mine şi să mă înţeleg.

Dincolo de împrăştierea ceţii ce plana asupra percepţiei mele asupra lumii am mai avut ocazia să aflu tot felul de picanterii amuzante despre comportamentele oamenilor, despre relaţiile între ei sau comportamente şi diferiţi stimuli. (O cercetare a demonstrat că ardeiul iute accentuează atenţia şi că în legea nu ştiu cărei ţări scrie că înainte să pleci la drum lung trebuie să mănânci iute. Am mai învăţat şi cum se conduce o locomotivă şi cum anume îi împiedică să nu adoarmă deşi e foarte obositor să vezi patternul acela recurent al copacilor care se mişcă.)

Nu în ultimul rând m-am amuzat urmărind studenţii adulţi, colegii mei de facultate, ce fiind deja angajaţi (unii  ca profesori) râd în timpul cursurilor, copiază, se plâng de învăţat, examene, proiecte şi abordarea profesorilor la fel ca şi elevii de liceu.

Trecând peste profesorii, unii mai buni ca alţii, alţii mai înţelegători ca ceilalţi, peste materiile, unele mai utile altele mai puţin, suporturile de curs scrise mai bine sau mai prost, examenele mai interesante sau mai absurde, grele sau uşoare, grilă sau sinteză, psihologia e o facultate revelatoare, mai ales dacă ştii să îţi triezi informaţiile şi să le analizezi în ansamblu şi nu prin prisma memorării unor concepte sau definiţii.

În contextul revoluţiei cunoştinţelor şi a celui în care accentul este pus tot mai mult pe om, pe dezvoltarea şi evoluţia lui, cred că psihologia va deveni o ştiinţă din ce în ce mai importantă şi, cine ştie, poate va fi studiată în clasele primare la fel de mult ca româna şi matematica.

Cu toată nebunia tehnologiei se vorbeşte tot mai mult de deficienţe în socializare, comunicare interumană, iar psihologia ar putea să explice, să reducă şi să acopere aceste deficienţe, lucrând totodată la susţinerea omului în autocunoaştere şi dezvoltare personală.

(poza e luată de pe grupul idpsihologie)

Comments (12)

Tipuri nefericite de examene.

Învăţământul românesc are multe hibe. De la informaţiile învechite, la modalităţile de predare şi până la modul cum se testează cunoştinţele.

Pentru că sunt în sesiune o sa vorbesc despre examene şi dacă sunt studenţi care citesc asta îi rog să completeze.

Examenele şi lucrările şcolare intră în categoria testelor psihologice. Ele se numesc teste de achiziţie şi testează capacităţile de memorare, capacitatea de conceptualizare şi însuşire a unor informaţii, cea de reproducere din memorie, de interpretare etc. Prin urmare, şi examenele ar trebui să aibă caracteristicile principale ale oricărui test: validitate şi fidelitate.

În majoritatea cazurilor, examenele încalcă validitatea de conţinut şi notarea nu mai este corectă. Pentru a te pregăti este nevoie să citeşti şi să înveţi câte 400 de pagini, la unele materii. Din astea 400 de pagini primeşti 2-3 subiecte care acoperă maxim 10 (pagini). Dacă un student învaţă 350 de pagini iar altul restul de 50, iar cele 2 subiecte se nimeresc din cele 50 atunci nota mai mare va fi a celui care a învăţat mai puţin. Prin urmare, notele depind în mare măsură de noroc, iar acest lucru nu ajută deloc, pe nimeni. Cel ce a învăţat puţin va continua să înveţe puţin, celălalt nu va mai învăţa pentru că nu va simţi că merită.

Mai sunt apoi examenele la care trebuie să gândeşti. Care, aparent, nu pun accent pe tocit.  Acesta ar fi un lucru foarte bun dacă această idee ar fi promovată de-a lungul anului şi studenţii ar fi învăţaţi să gândească, să aplice conceptele etc. din timp. După 10-12-14 cursuri în care profesorul vine şi dictează materia, eventual adresează câte o întrebare ca să pară că predă un curs interactiv, întrebare la care nu ai cum să răspunzi pentru că încă nu deţii toate informaţiile (care abia atunci ţi se predau) şi oricum eşti prea concentrat să scrii, şansele ca studentul să aibă performanţe în premieră şi presat de timp şi stresul examenului în sine dincolo de prezentarea respectivelor concepte  sunt destul de mici.

Am întâlnit în facultate profesori care calculau la nota finală şi vreo 4 teste neanunţate date la curs. Testele neanunţate nu ar fi (poate) nici ele o ideea rea, însă testul respectiv se dădea din materia predată în aceeaşi oră. Profesorul ne prezenta ce era de prezentat, se mai puneau întrebări (rareori) şi apoi, brusc, închideam caietele şi trebuia să reproducem ceea ce am discutat. Acest lucru e aproape imposibil pentru că orice informaţie nouă are nevoie de puţin timp să se sedimenteze. Aş fi avut nevoie să mai citesc odată ceea ce s-a predat. Faptul că am fost atentă la curs şi am înţeles mă va ajuta să învăţ mai uşor, dar asta nu înseamnă că sunt în stare să reproduc întocmai cele abia discutate. Concluzia a fost că cele mai mari note finale  au fost doar doi de 9 şi vreo tot atâţia 8 într-o serie de 100 şi ceva de studenţi.

Am  întâlnit, de asemenea, examene la care se dădeau probleme ce necesitau “abilităţi suplimentare”, cunoaşterea algoritmului de rezolvare nefiind suficient. De obicei, la curs/seminar se rezolvau problemele cu un grad scăzut şi foarte scăzut de dificultate pentru a putea pricepe şi învăţa algoritmul de rezolvare. Toate bune şi frumoase până când la examen, din nou, presat de timp şi de stresul situaţiei, trebuie să rezolvi în premieră probleme mult mai grele. Consider că e necesar ca măcar un seminar să fie dedicat şi unor astfel de exerciţii sau măcar ca exerciţii asemănătoare să fie date înainte pentru ca studentul să se familiarizeze cu rezolvarea lor dincolo de simpla aplicare a unui algoritm uşor.

Cred că am întâlnit cu toţii cel puţin un examen la care dacă nu răspundeai EXACT ca în manual nu ţi se puncta, sau nu ţi se puncta în întregime. Mi s-a întâmplat să primesc replica “da…e corect şi-aşa, dar nu asta voiam să aud!”. Din fericire, cazurile astea sunt rare, dar faptul că ele există şi că singurul răspuns corect e considerat cel reprodus fidel din manual, e un semnal de alarmă. Ca să nu mai spun de profesorii ce se aşteaptă să ştii la ce se gândeau ei.

Concluzia e că studenţii nu sunt ajutaţi să se pregătească pentru examene şi nu sunt încurajaţi să înveţe aşa cum ar trebui, iar majoritatea examenelor nu testează cu adevărat cunoştinţele acumulate de studenţi, o variabilă importantă a procesului de testare fiind hazardul.

Nu cred că ar trebui ca toată lumea să ia 10 cu uşurinţă, însă cred că toată lumea ar trebui să aibă aceeaşi şansă în a lua nota maximă, la fel cum cred că profesorul este acolo pentru a facilita învăţarea tuturor nu pentru a o îngreuna de dragul de a-i diferenţia pe cei foarte buni de ceilalţi. Pentru cei foarte buni există metode mai eficiente de a le pune în valoare talentul.

Paragrafele anterioare nu sunt frustrările unui student ce nu face faţă facultăţii, iar mediile mele o demonstrează, ci a unui student ce speră la abordări mai fericite şi mai deschise ale învăţământului românesc.

Comments (2)

Sesiune

După 5 sesiuni, dintre care 3 duble, adică după aproximativ40 de examene date (şi luate) am ajuns în sfârşit la starea aia de linişte în sesiune, pe care mi-o doream încă din anul 1. Ştiu că am câte o zi ca să învăţ câte 100-200 de pagini, ştiu că unele materii sunt mai grele decât altele, dar mai ştiu şi că o să fie ok.

Şi dacă până acum simţeam că nu pot face nimic altceva în afară de a învăţa nonstop în aceste 2 săptămâni şi trăiam mereu cu teama că nu voi avea timp suficient, iată că acum sunt relaxată şi citesc pagină cu pagină, luând şi pauze, bucurându-mă şi de vreme.

Poate ajută şi faptul că indiferent de note nu o să mai iau vreo bursă, poate ajută şi faptul că ştiu că în sfârşit se termină una din facultăţi (deşi nu se termină că urmează şi un master), poate ajută şi faptul că am devenit tot mai conştientă că performanţele în şcoală nu sunt atât de apreciate pe cât ar trebui, fiind prioritare altele, poate ajută şi faptul că sunt din ce în ce mai convinsă că facultatea este o extensie a dezvoltării personale şi nu invers, poate ajută experienţa.

Cert e că astea două săptămâni se anunţă a fi mai uşoare decât alte 2 săptămâni asemănătoare lor.

Felicitări celor ce au terminat deja şi succes celor ce abia se apucă! 🙂

Să luăm toţi notele pe care le ţintim.

PS: Tocmai ce l-am dat pe primul.

poza.

Comments (3)

ONG non-corporatist.

Consider studenţia ca fiind perioada în care poţi face ce vrei. În liceu eram poate prea naivi, după facultate majoritatea vom fi cotropiţi de responsabilităţi şi nevoi primare de satisfăcut. Până atunci însă avem aceşti 3-4-maxim 5 ani în care putem să explorăm, să le gustăm pe toate, să greşim şi mai ales să explorăm (da, ştiu că am mai spus-o o dată).

ONG-urile studenţeşti sunt unele dintre cele mai valoroase oportunităţi pe care le avem, întrucât găsim aici de toate: oameni mişto, distracţii, informaţii, networking etc.

Am fost întrebată la un moment dat de ce am ales DaAfaceri şi nu o altă asociaţie mai mare, iar răspunsul mi s-a părut cât se poate de firesc: pentru că aici pot afla cu adevărat ce-mi place şi ce nu, ce vreau să fac şi ce nu. O mână de oameni care face de toate, o mână de oameni unită care învaţă la unison şi ce înseamnă vânzări şi ce înseamnă PR şi ce înseamnă project management, o mână de oameni ce se ceartă şi învaţă să se-mpace şi să colaboreze, o mână de oameni ce se împrietenesc strâns, o mână de oameni ce simt cu-adevărat cât de frumoase sunt lucrurile pe care le pot face.

Puţini dintre noi sunt cei care, terminând liceul ştiu exact ce vor să devină, iar de multe ori alegerea unei anumite facultăţi are un fundament ce se poate schimba într-un an-doi o dată cu descoperirea unor posibilităţi despre care nu ştiam că există, sau a unui potenţial despre care nu ştiam că îl avem.

Ori, de obicei, structurile prea puternice ale unor ONG-uri, imitându-le pe-acelea ale unei companii “de oameni mari” nu permit migrarea de la o activitate la alta. Te-ai înscris pentru vânzări? Vei face vânzări, vei ajunge, poate, manager pe vânzări şi tot ce vei ştii să faci va fi să vinzi şi foarte puţin din celelalte. Trainingurile nu sunt de ajuns dacă nu le găseşti o aplicabilitate practică.

Personal nu cred că specializarea ar trebui să fie făcută în primii 3 ani de facultate ci de la master încolo. Primii 3 ani ar trebui să fie folosiţi în asimilarea unor informaţii de bază, identificarea a cât mai multe trasee. Ar trebui să fie perioada în care le facem pe toate, în care ne plângem că nu ştim ce vrem să facem, în care întrebăm, căutăm, experimentăm şi avem voie să greşim. Vreau să îmi pot da seama că nu ştiu să scriu un comunicat de presă şi că nu îmi place să fac strategii şi scheme Gantt, dar aş sta toată ziua să mă joc în Photoshop sau să scriu proiecte de finanţare, iar de aste lucruri îmi pot da seama doar dacă le fac. Şi-apoi, când lucrurile merg foarte bine şi sunt perfect structurate într-o organizare ce funcţionează brici ele nu mai au nevoie de îmbunătăţiri, ori de ce să nu te joci într-un mediu ce suportă schimbare, schimbare pe care să o impui tu, prin punerea în practică a unor idei care poate pot părea riscante sau nu neapărat cele mai bune, dar care pot dovedi contrariul dacă nu sunt constrânse de reguli prea bine împământenite…?

Desigur, nu sunt împotriva ONG-urilor organizate, însă prefer unele flexibile în defavoarea altora mai rigide astfel că dacă cineva îmi va cere vreodată sfatul îl voi îndrepta către o organizaţie mică ce face lucruri mari, decât spre una mare care face lucruri doar ceva mai mari.

De altfel, mă aşteaptă o viaţă întreagă de “muncă” organizată, de ce m-aş grăbi să o încep?

Comments (3)

Hopuri peste hopuri.

Începem cu despărţirea de mami. Apoi cu cea de doamna educatoare, care ne trimite la doamna învăţătoare. Şi ne ataşam şi de ea şi ne spunem că nimic rău nu se mai poate întâmpla. Când, din senin, ne lovim de o mână de profesori, fiecare de părere că materia lui e cea mai importantă. Şi dai de poate cel mai greu examen din viaţa ta, pentru simplul fapt că este primul. Dar iei capacitatea şi ajungi la liceu, despre care toată lumea spune că e cea mai tare perioadă în care ai vrea să fii. Bineînţeles că îţi dai seama de asta prea târziu şi te trezeşti că ai tăi te bat la cap să nu pici BAC-ul. Şi apare al doilea cel mai greu examen prin care ai putea trece. Şi după lupte seculare care au durat câteva zile te simţi liber. Şi când să te întinzi ca să-ţi faci loc să răsufli uşurat te trezeşte ceasul ca să ajungi la examenul de admitere. Din nou, examen hotărâtor al viitorulu-ţi zbuciumat. Şi apoi pretenţii, proiecte, cărămizi pentru a-ţi contrui CV-ul. Şi când îţi intri în ritm apare LICENŢA. Moment în care mai că simţi că se stabileşte dacă cei mulţi ani pe care i-ai petrecut în şcoală ajung sau nu la o concluzie. Şi abia aştepţi să o dai şi să scapi ca mai apoi să … dai admitere la master .. şi apoi dizertaţia … şi apoi…înnebunesc.

Mi-am ales ce temă am vrut. E o chestie nouă, interesantă şi originală. Cel puţin aşa mi s-a spus.

Mi-am ales ce profesor am vrut. Are experienţă, renume şi e preşedinte de comisie. (Ba tind să cred că a mai multor comisii.) Cel puţin aşa am văzut.

Am făcut partea practică aproape în totalitate. Ajutată fiind de o firmă lider în domeniu. Cel puţin aşa arată piaţa.

Totuşi, nu am niciun chef să mă apuc de ea. Niciunul. Nu am chef să alerg după cărţi scrise de oameni pe care nu îi cunosc, sau să traduc articole din engleză pentru că ei “e mulţi” şi poate şi deştepţi. Aş vrea să fiu lăsată să o fac aşa cum vreau eu. Când vreau eu. Fără număr de pagini prestabilit şi bibliografie obligatorie. Şi am atâtea altele de făcut acum.

Între timp am câştigat aici o carte. Vă mulţumesc!:) Lucrarea mea de licenţă nu.

Comments (1)

Older Posts »