Archive for psihologie

Motivația are nevoie de context să devină atitudine.

Motivaţia este motorul cam tuturor lucrurilor. De n-ar fi ea, indiferent sub ce formă (intrinsecă, extrinsecă) nu prea am face nimic.

Ne aflăm acum, aşa cum tot spun de câteva posturi încoace în plină revoluţie a cunoştinţelor. Este conştientizată tot mai mult nevoia de a pune accent, de a identifica şi valorifica potenţialul şi capitalul uman.

Cred că, pentru prima oară în istorie, România se află în acelaşi stadiu de dezvoltare cu ţările vestice. Dacă la noi revoluţia agrară s-a întâmplat mai târziu, revoluţia industrială s-a întâmplat mai târziu, trecerea la capitalism s-a făcut mai târziu…revoluţia cunoştinţelor se întâmplă exact la timp.

Astfel că, problema noastră acum nu este aceea de a prinde din urmă curente ci de a nu rămâne în urmă. Suntem în rând cu lumea vestică (să-i spunem) datorită accesului la informaţii şi a câtorva agenţi ai schimbării ce au început să folosească informaţiile respective. Riscăm să rămânem în urmă pentru că noi nu avem dezvoltate instrumentele pe care le folosesc vesticii.

Pentru a învăţa pe cineva o limbă străină trebuie întâi să îi vorbeşti pe limba lui. Cam aşa se întâmplă şi în cazul ăsta. Vorbeam duminică cu cei de la HReMotion despre ce putem face pentru a  schimba felul clasic în care se întâmpla educaţia. Deşi nu am spus-o explicit cred că am căzut cu toţii de acord că schimbarea începe de la atitudine. Iar atitudinea, bineînţeles, este strâns legată de motivaţia fiecăruia.

Acum, părerile au fost împărţite. Puteţi să îmi spuneţi cum vreţi însă eu o sa continui să mă consider realistă. Cred că, la nivel de masă, atitudinea nu o să se schimbe niciodată doar vorbind despre ea şi transmiţând noul mesaj. Mesajul, în forma lui pură şi simplă, va atinge doar o mică parte din oameni. Aceşti oameni sunt agenţi ai schimbării şi sunt oameni cheie în schimbarea atitudinii generale însă, cum cu o floare nu se face primăvară, impactul lor va păli dacă nu e susţinut de un context. Iar contextul e dat de schimbări de atitudine generală, adică a mai multor oameni, a majorităţii (a tuturor într-o lume utopică).

Pentru a crea contexte e nevoie de constrângeri, chiar dacă acesta se poate să fie un cuvânt fioros. Cel puţin în România oamenii sunt învăţaţi să îi lase pe alţii să facă, sunt învăţaţi să urmărească reguli pentru că le e frică de consecinţele ce urmează încălcării lor. Pentru a-i învăţa să gândească singuri, să se dezvolte singuri, să gândească “outside the box” trebuie să construieşti o regulă care să specifice că asta trebuie să faci. O regulă care să îi oblige ca de acum încolo să nu mai respecte regulile. Practic, să vorbeşti pe limba lui pentru a putea înţelege noua limbă.

Studenţii sunt din ce în ce mai deschişi să înveţe, să afle, să se implice, însă nu ştiu asta până când, într-un fel sau altul, îi obligi să afle. Ei ştiu să facă un milion de lucruri, uneori mai bine ca adulţii, dar nu ştiu asta. Sau nu îşi dau seama. Sau dacă îşi dau seama le e teamă. Pentru că orice schimbare reprezintă şi un risc, iar motivaţia nu este întotdeauna suficientă pentru a risca.

Cred că dacă în fişa postului ar scrie la responsabilităţi: fii creativ, caută să te dezvolţi, găseşte soluţii şi acţionează, schimbările de atitudine ar veni mult mai rapid. Regulile duc la deprinderi, iar deprinderile duc la înglobarea schimbării.

Rolul agenţilor schimbării, a celor câţiva care nu au nevoie de reguli fiindu-le suficient mesajul, este acela de a-l transpune în constrângeri pentru a-i ajuta și pe ceilalţi să-şi schimbe atitudinea.

Ce vreau să spun concret este că motivaţia trebuie forţată. Că acei câţiva agenţi ai schimbării trebuie să creeze contexte. Pentru a apărea omul a fost nevoie ca era glaciară să elimine dinozaurii. Nu cred că evoluţia este un proces natural sută la sută. Ea are nevoie de un “push!, chiar dacă asta înseamnă să forţăm puţin nota.

Advertisements

Comments (6)

De ce psihologie?

Când am descoperit că resursele umane sunt un domeniu nou, cu potenţial de creştere şi loc de dezvoltare, ce implică oameni, strategii şi accent pe performanţă umană mi-am spus fără niciun dubiu că în direcţia asta trebuie să merg.

Am făcut câteva cercetări şi am descoperit că majoritatea posturilor de entry level în acest proaspăt descoperit domeniu cereau un profil de psiholog. Prin urmare, tot fără dubii, m-am înscris la psihologie, convinsă că ce învăţ la management îmi va folosi doar ceva mai târziu.

Şi iată-mă studentă la o a doua facultate, o facultate tânără în care predau nu foarte mulţi profesori, o meserie ce la noi încă nu e suficient de “populară”.

Deşi nu vreau să ajung nici psiholog, nici psihiatru şi ulterior am aflat că nu contează atât de mult ce facultate termini, mai ales în HR, un domeniu destul de puţin reglementat deocamdată, nu regret nicio clipă decizia luată.

Psihologia este o facultate foarte tare, mai ales dacă o faci ca o a doua şi o faci mai mult pentru tine. Mi-ar fi greu să spun concret ce anume am învăţat, poate în afară de numele câtorva specialişti/cercetători de care am mai auzit şi cu alte ocazii.

Pavlov, Freud, Maslow, Thorndike, Child sunt doar câţiva care demonstrează cât de importantă e psihologia ca ştiinţă mai ales în relaţie cu altele: medicină, economie, sociologie etc.

Nu pot spune că ştiu să înşir definiţii, caracteristici sau să demonstrez teorii însă cu siguranţă sunt lucruri cu care plec după 2 ani (în curând 3). Am învăţat să privesc lumea cu alţi ochi, să privesc oamenii mai atent, să fac legături între obiective, temperamente, comportamente şi motivaţii. Am învăţat mai mult decât în orice altă parte empatia. Oamenii au tendinţa să raporteze totul la felul lor de-a fi, considerându-l criteriu, tipar sau pur şi simplu “modul corect”. Toate catalogările, categoriile, tipologiile enumerate în manualele diferitelor materii mi-au arătat că această gândire e greşită şi mai mult decât atât m-au ajutat să o schimb.

Nu ştiu să identific semnale care să îmi prezinte omul ca pe o carte deschisă, putând să îl încadrez ulterior într-un tipar previzibil, dar am învăţat că aceste semnale există,  îţi spun câte ceva fiecare în parte şi te ajută să descoperi omul încet-încet şi în individualitatea lui.

Am înţeles de ce reacţionez uneori aşa cum o fac, de ce învăţ mai bine într-un anume fel decât în altul, de ce sunt atât de neliniştită şi multe alte lucruri. Toate m-au ajutat să-mi aflu calmul pentru că am descoperit că sunt etape, stagii, normalităţi individuale. Am învăţat să mă detaşez de mine şi să mă înţeleg.

Dincolo de împrăştierea ceţii ce plana asupra percepţiei mele asupra lumii am mai avut ocazia să aflu tot felul de picanterii amuzante despre comportamentele oamenilor, despre relaţiile între ei sau comportamente şi diferiţi stimuli. (O cercetare a demonstrat că ardeiul iute accentuează atenţia şi că în legea nu ştiu cărei ţări scrie că înainte să pleci la drum lung trebuie să mănânci iute. Am mai învăţat şi cum se conduce o locomotivă şi cum anume îi împiedică să nu adoarmă deşi e foarte obositor să vezi patternul acela recurent al copacilor care se mişcă.)

Nu în ultimul rând m-am amuzat urmărind studenţii adulţi, colegii mei de facultate, ce fiind deja angajaţi (unii  ca profesori) râd în timpul cursurilor, copiază, se plâng de învăţat, examene, proiecte şi abordarea profesorilor la fel ca şi elevii de liceu.

Trecând peste profesorii, unii mai buni ca alţii, alţii mai înţelegători ca ceilalţi, peste materiile, unele mai utile altele mai puţin, suporturile de curs scrise mai bine sau mai prost, examenele mai interesante sau mai absurde, grele sau uşoare, grilă sau sinteză, psihologia e o facultate revelatoare, mai ales dacă ştii să îţi triezi informaţiile şi să le analizezi în ansamblu şi nu prin prisma memorării unor concepte sau definiţii.

În contextul revoluţiei cunoştinţelor şi a celui în care accentul este pus tot mai mult pe om, pe dezvoltarea şi evoluţia lui, cred că psihologia va deveni o ştiinţă din ce în ce mai importantă şi, cine ştie, poate va fi studiată în clasele primare la fel de mult ca româna şi matematica.

Cu toată nebunia tehnologiei se vorbeşte tot mai mult de deficienţe în socializare, comunicare interumană, iar psihologia ar putea să explice, să reducă şi să acopere aceste deficienţe, lucrând totodată la susţinerea omului în autocunoaştere şi dezvoltare personală.

(poza e luată de pe grupul idpsihologie)

Comments (12)

Eu acum. Eu atunci.

Mă tot uit la zecile de poze pe care le am, la nebuniile pe care le scriu, la conturile pe diferite reţele sociale şi îmi dau seama că este atât de greu să ascunzi ce eşti. Că este atât de greu să uiţi cine eşti şi ce făceai. Despre copilăria şi adolescenţa mamei nu ştiu mai nimic. Am câteva poze alb-negru în care feţe zâmbăreţe sunt aliniate pentru a imortaliza un loc. Pentru că despre ce făceau acolo, cum s-au simţit, când au plecat poţi afla doar dacă îţi povestesc ei.

Şi apoi mă gândesc cum va fi când copilul meu va fi destul de mare cât să ştie să citească. Voi fi destul de matură pe vremea aia, dar cum va fi când el va citi despre mine la vârsta lui. Despre nebuniile pe care le gândesc acum şi zbuciumurile neîntemeiate ce-mi ocupă timpul. Preocupările-mi vor fi altele, blogul poate îmi va creşte şi el, statusurile de pe facebook şi tweet-urile vor fi altele, dar ce se va întâmpla cu cele de acum?Voi mai fi pe blog, twitter sau facebook? Probabil că da.

Voi părea mai puţin părinte, fiind atât de mult mai transparentă? Când suntem mici părinţii ne sunt părinţi şi atât. Ne imaginăm că aşa s-au născut: părinţi. Cum ar fi să aflăm mult prea devreme că şi ei au fost copii? Ne va scădea credibilitatea în faţa lor? Faptul că ne cunosc copilăriile ne vor face mai puţin părinţi?

Sau dimpotrivă ne va apropia de ei? Vor aplana reţelele sociale conflictele inter-generaţii?  Ne vom da comment-uri şi ne vom citi blogurile? Vom mai vorbi seara, la cină sau doar pe YM, pe fugă? Acum sunt prea puţini părinţi conectaţi la noile tehnologii, dar când generaţia mea va deveni părinte..ce se va întâmpla atunci? Ce se va întâmpla când copiilor le va fi fost furată lumea online-ului, când vom ştii ce face la petreceri şi la care din ele se duce, când vom ştii ce gândeşte fără echivoc…?

Va funcţiona online-ul şi peste 10 ani? Dar familiile? Ele cum vor funcţiona?

Comments (5)

Aroganţa – factor antistres

Am descoperit un concept interesant. Acesta poartă denumirea de self efficacy, în traducere “credinţa unei persoane că poate face faţă unei anumite situaţii”. Conceptul, dezvoltat de Albert Bandura, aduce puţin a teoria din The Secret (aceea că gânduri pozitive atrag consecinţe pozitive), diferenţa constând în faptul că The Secret promovează legea atracţiei pe când self efficacy-ul susţine teoria conform căreia “realitatea este realitatea percepută”.

Ce înseamnă asta? Că fiecare om vede lumea în felul lui şi fiecare om are dreptate susţinând că ceea ce vede el este real. Dacă priveşti lucrurile optimist atunci realitatea este una optimistă. Aceasta este perspectiva fenomenologică a personalităţii, iar adepţii acestui curent au demonstrat ştiinţific că oamenii sunt mai puţin stresaţi atunci când trăiesc iluzia deţinerii controlului.

Ce-i cu aroganţa? Aroganţa este o purtare sfidătoare; omul arogant se crede mai presus decât ceilalţi, mai bun, mai puternic, prin urmare deţine iluzia controlului, or aceşti oameni se vor teme mai puţin de situaţiile în care intră şi vor fi mai puţin stresaţi, reuşind de cele mai multe ori să şi facă faţă mai bine respectivei situaţii, deoarece nu sunt presaţi de factorul perturbator care este stresul. Reuşind în situaţii în care alţii nu o fac, aroganţa este alimentată formându-se un cerc vicios. Greutatea constă în menţinerea aroganţei la un nivel care să nu fie deranjant pentru ceilalţi.

Dacă vreţi să o spunem mai frumos, putem afirma că aşa se întâmplă şi cu încrederea în sine, însă aceasta este ceva mai fundamentată şi de obicei presupune anumite indicii a priori. Omul a citit, s-a documentat, a exersat, a mai trecut prin situaţii similare ca amplitudine/dificultate. La aroganţi e rareori aşa.

Concluzia: puţină aroganţă nu strică, dar atât timp cât nu ne întrecem cu gluma!

Comments (3)

Facem pauza?

Imi spunea cineva ca “ai spus ca vara asta te odihnesti!”. Se poate sa fii zis ca iau o pauza, dar la urma urmei, ce inseamna pauza? Daca joci fotbal in fiecare zi, dar intr-una din zile joci tenis, nu se cheama ca ai luat pauza? Si daca stai la birou si inveti si apoi mergi sa alergi; nu se cheama tot pauza desi te intorci mai obosit decat daca ai fi invatat in continuare? E pauza sinonima cu repaosul? Si cat de mult ne ajuta acesta din urma? Dupa o saptamana intreaga de trezit la ore la care altii se culca, organismul isi iese din ritm si cere si mai mult somn si iti e si mai greu sa te adaptezi. Si cand in sfarsit o faci..e timpul sa iei din nou o pauza.

Si iti iei concediu pentru a te odihni, dar in schimb te trezesti devreme pentru a fi sigur ca prinzi soarele ‘al bun pe plaja, si te culci tarziu pentru ca a doua zi nu trebuie sa mergi la serviciu, si recuperezi dintr-o data toate cartile pe care le-ai lasat necitite si te intorci la ce faceai mai obosit decat ai plecat, amagindu-te ca timpul de odihna a fost prea scurt, tanjind la el. Cati dintre noi ne odihnim vreodata de’adevaratelea?

De ce sa nu luam altfel de pauze? De ce sa nu luam pauze de la a fi studenti pentru a fi salariati, sau de la a fi contabili la a fi profesori sau de la a face abdomene la a face flotari?

O idee ar fi sa ne odihnim mintea obosindu-ne trupul si sa ne odihnim trupul cat lucram cu mintea!

Si deci, intrebarea e: ce inseamna sa faci pauza?

Comments (7)

Întâlnindu-te cu tine.

Bun, deci lucrurile sunt altfel decât se arată. Pozele în care nu arătăm cel puţin perfect sunt ascunse undeva adânc în străfunduri rar explorate ale calculatorului; tricoul permanent pătat şi pantalonii bufanţi de pijama zboară într-un colţ întunecat al şifonierului la cel mai firav şuierat al soneriei; salata aia care părea mai mult decât suficientă la restaurant se transformă într-un sandwich monstru la intrarea în bucătărie; pedichiura stă ascunsă bine în pantofi scumpi şi cine a zis că părul de pe piept poate fi inestetic dacă tricoul ăla şmecher îţi şade atât de bine pe deasupra lui?

Şi ne închipuim imagini pe care le considerăm a fi perfecte şi încercăm să ne transformăm în ele şi să îi păcălim pe toţi afişând calităţi pe care nu le avem; uitând de cele care există; ajungând să fim singurii care nu îşi mai dau seama cine suntem cu adevărat. Pentru că toate piesele de teatru se termină la un moment dat, şi oricine din public ştie că cel de pe scenă joacă doar un rol, indiferent cât de bine a făcut-o de-a lungul actelor.

Şi e amuzant cum totuşi personajele sunt pe cât de multe, pe atât de diferite şi mă întreb: oare ce se va întâmpla când vei întâlni pe cineva care, jucându-şi conştiincios rolul, te va interpreta pe tine? Pe tine aşa cum eşti tu.

Comments (6)

Banii din copilărie.

Indiferent de generaţia din care fac parte, copiii ştiu mai multe decât cred părinţii lor; au acea inteligenţă “naturală” pe care când cresc o pierd sau o înlocuiesc cu alta (în cazul fericit).

Îmi amintesc de verile pe care le petreceam la bunici când, în fiecare seară înainte de culcare, negociam cu bunica numărul de poveşti pe care să mi-l spună. Erau întodeauna aceleaşi 3 poveşti, dar săraca bunica era nevoită să mi le spună chiar şi de 2 ori la rând. Plângând sau nu, şantajând sau nu, promiţând sau nu, copiii ştiu cum să negocieze, iar bunica nu scăpa niciodată prea ieftin; aveam grijă să nu adoarmă înainte să le spună toate şi o corectam la sânge când încerca să schimbe firul poveştii sau să îl scurteze. Poate dacă ar fi învăţat mai multe ar fi scăpat mai ieftin.

Şi îmi amintesc cum foloseam frunze pe post de bani în jocurile noastre şi cum fără să ne fi spus cineva vreodată ştiam că valoarea cea mai mare o au frunzele din copacul cel mai rar, sau cel mai îndepărtat…

Şi mai ştiam că 6 monezi argintii înseamnă o pungă de alune şi că e nevoie de mult mai multe monezi pentru un ou kinder.

Îmi amintesc cu drag de spectacolele pe care le organizam; spectacole cu cortină, fabule, cântece şi poezii; spectacole în aer liber pe care le putea vedea toată lumea, dar pentru care toată lumea trebuia să plătească. Şi ştiam să cerem copiilor frunze şi oamenilor mari bani adevăraţi. Şi ştiam şi ce sumă era potrivită. Nu-mi aduc aminte cum o alegeam, dar suma era întodeauna alta şi nimeni nu s-a plâns vreodată că e prea mare sau prea mică.

Şi, încet-încet, copiii capătă deprinderi şi îşi formează concepţii ca urmare a influenţei societăţii. Îmi amintesc de primele jocuri de Monopoly, când ne prefăceam că suntem oameni de afaceri şi deşi niciodată nu ne foloseau, pentru că nu aveam răbdare să terminăm jocul, şi eu şi sora mea încercam să furăm cât mai mulţi bani fără ca cealaltă să ştie. Pentru că dacă erau mulţi, era bine.

Şi mai ştiam că dacă o împrumutăm pe mama trebuie să ne dea înapoi mai mulţi decât a luat.

Şi mai ştiam cum şi pentru cât timp să strângem banii şi, cu siguranţă, ştiam să ne bucurăm de ei mai bine ca acum.

Şi sunt sigură că ştiam mult mai multe lucruri…

Comments (2)

Older Posts »