Archive for Eu, Sine, Supra Eu

Pe scurt:

– nu am intrat la buget la masterul la care nu ştiu de ce m-am înscris pentru că oricum nu voiam să intru! Aşa că m-am hotărât să nu mă duc deloc că nu merită

– am suficient timp să fac tot ce vreau şi să învăţ informal până când o să mă hotărăsc ce e cel mai bine pentru mine. Până atunci cea de-a doua facutate ţine şi loc de master. :))

– mă duc la Cluj la Iron Maiden

– mă duc la Sziget 😀

– plănuiesc să merg şi la Peninsula

– a fost ziua mea şi am primit super urări şi super cadouri

– mă duc la Şcoala de vară organizată de HR-Club având ca tutori nişte oameni tare mişto din business

– CROS organizează şi ei o iesire de o săptămână în afara Bucureştiului tot sub forma unei Şcoli de vară

– din septembrie/octombrie intenţionez să intru în câmpul muncii şi să mă mut singură. Sau “aproape singură”. ;))

Totul începe să capete sens, iar eu încep să prind aripi!:D

Concluzia: Happy, happy. Joy, joy!

Advertisements

Comments (8)

22

Nu sunt genul de persoană care se omoară după “etapele importante”. Le consider, de obicei, simple convenţii, pe care putem sau nu să le respectăm şi pe care putem sau nu să ni le personalizăm în funcţie de nevoie.

Ziua de naştere este pentru mine un pretext. Nu mă simt astăzi altfel decât ieri sau decât alaltăieri. Şi de ce m-aş simţi dacă schimbarea nu funcţionează după acelaşi calendar cu timpul? E un pretext însă să mă uit şi mai mult la mine. Să o fac conştient.

Pe 31 decembrie ne uităm la anul ce-a trecut şi facem planuri pentru următorul.

Pe 27 iulie mă uit mult înapoi şi mă gândesc unde sunt acum faţă de unde voiam, unde speram, unde mă gândeam cu ceva timp în urmă să ajung în viitor. Nu ştiu dacă asta are sens pentru toată lumea şi s-ar putea să sune doar încâlcit. Dar funcţionează pentru mine.

Ce-i drept anul ăsta am trişat, pentru că m-a ajutat mult programul de coaching prin care trec, dar chiar şi-aşa rămâne interesant să închizi ochii la 21, să îi deschizi la 22 de ani şi să îţi dai seama că nu ai dormit un an întreg. Şi când spun că nu am dormit nu glumesc deloc.

Cred că anul ăsta a fost cel mai plin de urări dintre toţi. Reţelele sociale şi-au făcut bine treaba şi deşi va suna superficial nu pot să nu remarc ce impact poate avea şi numărul urărilor, pe lângă calitatea lor. M-am simţit înconjurată de oameni la propriu când am deschis mail-ul şi am văzut atâţia “La mulţi ani!”. Nu are rost să povestesc de acelea care îţi merg direct la suflet.

Vă mulţumesc tuturor celor ce şi-au rupt câteva clipe ca să-mi facă o urare pentru că mi-aţi făcut ziua de sute de ori mai plăcută! Mii de ori. Sute de mii. :p Şi deşi nu cred în “ocazii” am simţit totuşi că a fost o zi cu adevărat deosebită.

Vă îmbrăţişez acum cu un an mai în vârstă şi fie ca următorii să ne fie din ce în ce mai bine!:)

Leave a Comment

Schimbări de activitate.

Îmi place când lucrurile trec ca să facă loc altora. Aproape am terminat cu examenele, iar licenţa e şi ea aproape scrisă.

Tocmai la timp pentru că încep concertele.

La Clapton doar mi-am reintrat în atmosferă, la Elton John m-am bronzat şi m-au ciupit ţânţarii, dar peste toate astea mi-am dat seama cât mi-a lipsit agitaţia de vara trecută.

Am aflat că ciorba nu-i aşa de rea dacă e gătită cum trebuie, că să dormi 8 ore pe zi e chiar odihnitor şi că  săptămâna viitoare îmi iau, în sfârşit laptopul “visat”.

Tot ce-mi mai trebuie e un termos cu apă rece şi un loc la umbră în parc.

Leave a Comment

Toate la timpul lor.

Mi se întâmplă să cad uneori pe gânduri, să mă simt obosită de ce fac şi plictisită de ce sunt. Mă gândesc cu jind la oameni ce fac alte lucruri decât mine, la meserii pe care şi le-ar dori toată lumea, la haine ce vin atât de bine pe alţii. Tot atunci simt că toate listele alcătuite, toate planurile schiţate sunt degeaba pentru că nu sunt ce trebuie. Şi caut altceva pentru că simt că-mi trebuie altceva. Şi mă simt pierdută şi vreau să o iau de la capăt. Mă visez mare şi altfel. Mă vreau diferită. Şi mă vreau schimbată. Acum.

Şi-apoi o briză de realitate îmi răcoreşte obrajii. Îmi aminteşte cât de minunaţi suntem fiecare exact acolo unde suntem. Şi mă simt iar unde trebuie. Îmi dau seama că graba nu rezolvă mai nimic. Şi-apoi simt iar că stau bine unde stau şi sunt bine unde sunt. Şi că ar trebui să o iau treptat. Refac listele şi reschiţez planul şi mă simt uşurată. Nu sunt în urmă şi nu mă aleargă nimeni. E destul timp să ajung unde vreau, călcând poteca pas cu pas..deşi, uneori e greu şi-aş vrea să-ncerc sărituri ce-mi pot altera genunchii.

Nu există “cea mai tare meserie” sau “cel mai tare loc” şi nici măcar “cea mai tare vârstă”. Şi când îmi amintesc asta încetez să încerc să fac lucruri ce nu-şi au rostul acum sau să port haine ce nu mi se potrivesc. Mă opresc din a fi altcineva doar de dragul de a fi şi caut să rămân eu, cea de acum, cea ce se va transforma în eu de mai târziu. Exact când trebuie, aşa cum ar trebui să fie. Şi atunci metaforele capătă sens.

Există un timp pentru toate şi un moment în care expresiile se transformă din clişee în adevăruri universale. Şi e normal să fie aşa.

Comments (6)

Încercare eşuată.

Ăsta trebuia să fie un post inteligent despre determinare. Mai mult am şters decât am scris, iar asta nici măcar nu e posibil.

Nu sunt gata încă.

Comments (2)

În carantină.

Urmează câteva rânduri în care mă plâng, pentru că ne place sau nu ăsta e simptomul oricărei boli. Iar eu sunt bolnavă. Fizic, psihic şi dacă mai există şi vreo altă dimensiune importantă a omului probabil mi-e bolnavă şi-aia.

Nu pot da vina pe astenie pentru că primăvara încă nu a venit. Şi simt că asta mă îmbolnăveşte şi mai rău.

Ce am de fapt? De toate! Migrene cât cuprinde, zilnic, imprevizibile şi impenetrabile de orice pastilo-drog încerc eu să îngurgitez; insomnii şi ameţeli, de tot felul şi de diferite magnitudini; ba mă mai doare şi câte-o încheietură ca atunci când eşti destul de răcit cât să nu te poţi mişca. Am pofte fără să ştiu ce aş mânca şi asta nu pentru că aş fi însărcinată cât pentru că, de fapt, nu aş mânca nimic. Pofta mea de mâncare e plecată pe undeva. Cu cheful, că nici de-ăsta nu mai am. Şi nu pentru că n-aş vrea ci pentru că pur şi simplu nu-i.

Acasă nu vreau să stau pentru că totul mi-e prea zgomotos şi parcă prea strâmt şi prea aglomerat, pe-afară nu mă pot plimba prea mult pentru că mă ia frigul oricum m-aş îmbrăca iar picioarele-mi sunt moi şi nu mă mai ascultă. Nu îmi găsesc locul pe niciunde şi starea pe nicăieri. Nu pot sta mult într-un loc, dar nici mişcarea nu mă-ncântă.

Nu prea mănânc, dar nici nu îmi e foame, mănânc dar e ca şi când n-am făcut-o. Şi mă mai doare şi stomacul aşa…când îşi aduce-aminte.

Efecte secundare: sunt neprietenoasă şi aproape tăcută sau am accese de energie răzuite de pe fundul sacului. De unde sac nici eu nu ştiu. Sunt cu capu-n nori şi gândul nicăieri, unde nicăieri este lumea în care fug eu când sunt bolnavă. Ca să-mi treacă. Deşi doctorii mai iau vacanţă şi acolo. Şi sunt negativistă şi aproape că îmi vine să plâng din orice, de parcă aş recupera acum toate zilele în care la mine nu s-a manifestat pms-ul, departe de mine azi perioada aia totuşi.

Da, si peste asta sunt tot timpul răcită! Dar pe bucăţi, ca nu cumva să mă prind probabil. Azi îmi curge nasul, mâine mă doare în gât, ieri am strănutat încontinuu şi tot aşa. O minunăţie.

Sper că doctoru-mi e prea obosit şi ocupat ca să-mi citească asta că explicaţii nu aş ştii să-i dau şi nici bătaie nu vreau să primesc! Asta mi-ar lipsi.

Şi cred că asta nu e tot, dar nici măcar nu-mi mai aduc aminte ce nu-mi merge bine.

Şi am de luat decizii pe care nu le pot lua şi sunt nehotărâtă pân’ la cer în tot ce priveşte perioada care vine sau asta în care mă aflu. Noroc că am trecutul fix şi măcar ştiu de la ce plec.  Nu că ar folosi la ceva. Nu pot să-mi aşez gândurile într-o logică şi nici nu le pot gândi pe rând. Se-nvălmăşesc toate odată până ameţesc şi într-un final adorm. Ce vise am nu vreţi să ştiţi, iar mie mi-ar fi oricum greu să vi le povestesc pentru că-s prea lungi, prea zbuciumate, aiurite şi-ncărcate.

Promit să intru la regim sănătos. Alimentar, fizic, psihic şi  în orice altă dimensiune ar mai trebui să intru. Nu ştiu când, probabil când nu voi mai putea să mă stăpânesc şi mă vor forţa împrejurările.

Până atunci trec din nou pe pilot automat şi fie ce-o fi până la prima vacanţă!

Sănătate!

poza

Comments (5)

De luni mă maturizez.

Pentru că prefer să mă maturizez când vreau eu, nu altcumva.

Lumea asta nu mai e pregătită pentru copii, pentru că naivitatea nu-şi găseşte locul. Noile generaţii se nasc deja mature, iar eu simt că rămân în urmă. Jocul nu mai e doar joc, e doar o manifestare aparentă a unei vârste care, de fapt, e cu mult mai bătrână.

Pentru că nu mai există probleme mici ce se rezumă la memorat 2 strofe dintr-o poezie, gropi de nisip sau mâncăruri din nasturi. Pentru că jocul de-a mama şi de-a tata se joacă direct în realitate şi până şi desenele animate sunt ca pentru oameni mari ce se pregătesc să lupte cu alţi oameni mari.

Şi dacă pe alocuri mai găseşti fărâme din copilăria de odinioară, odată ce treci de 1m în înălţime te izbeşte realitatea. În plin şi cu toată forţa. Şi mai rămâi naiv dacă poţi! Degeaba zâmbeşti nevinovat şi sincer, nu-ţi mai dă nimeni acadele sau locul în autobuz. Nu te mai întreabă nimeni dacă îţi place şcoala sau ce vrei să te faci când vei fi mare. Ar trebui să ai toate răspunsurile deja, toate scaunele din toate autobuzele pentru care te-ai luptat. Şi cu cât deţii mai multe autobuze şi mai multe scaune cu atât eşti mai puternic. Cu atât poţi fi mai selectiv când e vorba de jocuri, prieteni sau cu cei care nu au destule scaune.

Scaunele sunt o metaforă. Poate vă prindeţi voi mai bine decât mine ce vrea să spună ea, pentru că eu mai am două zile de copilărie. Şi-apoi voi gândi totul ca un om mare, voi zâmbi ca un om mare şi vă voi trata ca pe oameni mari ce sunteţi. Şi sper că, maturi fiind, veţi observa maturitatea mea. Care va fi aproape ca a voastră. Ancorată într-o realitate rece în care cu toţii alergăm după scaune în autobuze.

Nu mă aştept să-mi spuneţi “sărut mâna!”, dar mă aştept să nu uitaţi că de luni sunt şi eu om mare! Din’ăla de-adevăratelea.

Comments (7)

Older Posts »