Visând la lojă.

Se auzi ultimul dong iar ea îi atinse coapsa în încercarea de a se aşeza mai bine în scaun. O parte din el fremătă şi o privi cum se învăluie în întuneric pentru o oră întreagă. Roşul scaunului nu îl ajuta să îşi înfrâneze imaginaţia. Îi era departe, undeva în aceeaşi sală, dar pustie. Cortina plină de un praf greu, scaunele goale, vioara în surdină.

“Gândeşte-te la mine, când vreodată te vei simţi mai fericit văzând vreo rară frumuseţe-a lumii-n cale: să-ţi fiu părtaş la bucurie; iară de-ai fi cumva-n primejdie, să ştii că te-ntovărăşeşte ruga mea … “

Are mâna rece. Pielea albă a degetelor i se joacă acum prin păr. Şi freamătul se-agită şi nu-şi găseşte locul. Incontrolabil, incitant, vinovat. Gâtlejurile se-arcuiesc şi râsul sparge gheaţa. Scaunul e încă prea roşu. De ce şi-a retras mâna când atât de rece începuse să-i ţină de cald? Privirea i s-a obişnuit cu noaptea şi o umbră se conturează. Sălbatică, dar calmă, de parcă ar sta la pândă. Şi mâna ce mai devreme se odihnea în părul lui, se joacă acum în părul ei. Pare să fie cu totul altă mână. Strălucitoare în întuneric îi retrezeşte freamătul.

“Dar întâlnindu-mă pe mine-ntâi, am cutezat s-o iau; vă cer iertare.”

Acum, mâna-i obosită i se odihneşte în palmă. Apare al doilea freamăt. Îşi are rădăcina în piept şi crengile de-a lungul venelor principale. Şi nu îşi poate controla circulaţia. Sau gândul, mutat acum în lojă, deasupra tuturor. Ascunşi. Singuri.

“Mi-e inima silită să zic da, deşi de mii de ori aş spune ba.”

Ropote. Cortina dansează şi el rămâne singur. “Doar pentru o clipă”, îi spusese ea. Forfotă. Respiră adânc şi încearcă să privească în jur. Nu vede nimic. Un om cu pălărie, dar parcă fără gură, o cucoană greoaie cu pantofi fără talpă. Imagini incomplete se perindă şi aşteptarea îi declară război. Unde să o întâmpine? Cortina îşi face reverenţa. Unde e?

“Stăpâne, mănuşa!”

O şoaptă îşi cere scuze că a întârziat şi-un zâmbet îi face cu ochiul. Scurt. Pentru ca apoi să revină în lumea scaunelor roşii. El rămâne încremenit cu un “nu-i nimic” pe buze, ruşinat de îngrijorarea lui. Dintr-o dată e prea linişte. Atât de linişte încât i se pare că respiră prea adânc. Îşi ţine respiraţia. Se aud mulţi paşi pe scenă, dar el nu poate trece de zidul chipului ei. Aproape încruntat, dar liniştit. Exact acolo unde ar trebui să fie deşi el şi-o doreşte în altă parte. Data viitoare cumpără el bilete.

“Veşmântul c-un sărut hoţesc, şi-apoi, trufaş, să nu mai vrea să dea flori verii, lăsând pe lume veşnice zăpezi.”

O simte. Atingere ispititoare, umăr lângă umăr. Ca-n vremuri de demult când gleznele aţâţau dorinţe. Încremeneşte de frică să nu îi sperie părul ce i se odihneşte lângă ureche. Miroase a dulce-acrişor. Vrea să guste, dar ora pare infinită. Timpul se scurge agale, plictisit. Fiind singurul lucru pe care-l are de făcut nu se grăbeşte. Şi ce va face, totuşi, când se va aprinde lumina? Cum va ascunde intenţia ce nu se potoleşte orice-ar face?

“Apoi, în ziua nunţii noastre, poate să mai sărbătorim o altă nuntă cu-acelaşi chef şi-aceeasi fericire!”

Şi apoi, brusc, cade cortina. Abia acum începe adevărata dramă.

Advertisements

1 Comment »

  1. Szilard said

    Inteligenta,frumoasa complexitate;) bine distribuite:)

RSS feed for comments on this post · TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: