Tic-tac.

Stau aici nemişcat de multe primăveri. Meseria mea e transmisă de veacuri întregi şi este de o deosebită importanţă căci de n-aş fi eu lucrurile ar sta pe loc.

Îi văd în fiecare zi pe mereu aceiaşi alţii. Universul gării îmi este de ajuns pentru a-i cunoaşte pe toţi: tineri, bătrâni, înalţi, scunzi, slabi, graşi, trişti, veseli, zgomotoşi, boemi, hoţi, îndrăgostiţi, grăbiţi, rătăciţi, cerşetori, bogaţi, în grupuri, coloraţi, snobi, reci, frumoşi, urâţi…Sunt cu toţii aici.

Îi privesc. Îmi este milă de ei şi uneori visez să îmi iau timpul şi să mă scufund în neştire.  Cine le-ar mai număra atunci secundele de care nu profită?

Predecesorul meu a fost un ceas bătrân, poleit cu soare, cu încrustaţii vechi pe care de n-aş şti mai bine aş crede că şi le-a făcut singur pentru a nu uita unde-a rămas cu număratul vremii. Era mare şi cântărea mult, punct de întâlnire şi mândrie pentru oraş. Toată lumea cunoştea ceasul din gară. El ascundea entuziasmul jucăuş al îndrăgostiţilor sau ţinea umbră oboselii drumului. A privit prea multe aşteptări şi cred că asta l-a dat gata. Oamenii l-au obosit până nu s-a mai putut învârti. Şi a rămas încremenit, la rândul lui,aşteptându-şi liniştit soarta.

Decizia de a-l înlocui a venit cu greu, dar astfel am ajuns aici eu. Fericit să pot întâmpina viitorul, prezentul şi trecutul m-am lovit de un zid de indignare. Eram urât de toţi cei ce deplângeau trecutul şi amintiri uitate, eu – un ceas electronic, fără încărcătură emoţională, fără personalitate, lipsit de încrustaţiile vremii sau simbolismul istoric nu aveam ce căuta acolo. Nici eu, nici ei nu am avut de ales astfel că lucrurile s-au întâmplat. I-am ajutat pe unii şi i-am întârziat pe alţii, iar încet-încet, cu toţii au uitat să le mai pese cine le poartă tinereţile. Citesc timpul şi trec mai departe prea grăbiţi pentru orice. Până şi cei ce aşteaptă aleargă, încercând să grăbească tactul secundarului prin bătăi în marmura podelei. Iar gândurile le zboară parcă din ce în ce mai iute printre gloată şi şinele de tren.

Şi simt că se comportă de parcă timpul nu ar mai avea aceeaşi răbdare ca pe vremea ceasului bătrân. Şi stau aici sus şi îi privesc, îmbătrânind alături de fiecare în parte.

Şi apoi îmi doresc din nou să mă opresc şi să cobor din turn, să simt, să strig, să fug de frică să nu trec prin aceeaşi soartă cu final putred precum bătrânul ceas aurit. Dar n-o pot face. Poveştile trebuie să curgă aşa cum sunt ele.

Iar tu, trecătorule, să nu uiţi că tu eşti cel ce trebuie să le scrie.

Eu mă ocup doar de coloana sonoră a poveştii tale amare şi grăbite.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: