M-am mutat.

Pe:  www.corinaanghel.ro

Vă mulțumesc că ați trecut pe aici și vă invit să ne revedem acolo!🙂

Comments (1)

Specia: trainer

Cineva cu experiență îmi spunea că oamenii de resurse umane de la noi înțeleg prin resurse umane doar recrutare și training, din păcate.

Înainte de criză a existat un boom și toată lumea investea în traininguri și aloca bugete imense pentru ele fără a ști de ce exact.

Eu nu cred că trainingurile sunt (suficient de) eficiente, per ansamblu, mai ales dacă nu au un proces de follow-up foarte bine pus la punct și suficient de elaborat cât să susțină învățarea pe termen lung. Mi se pare că, exceptând trainigurile tehnice, celelalte, pentru schimbare de viziune, atitudine, obiceiuri etc., prind doar la tineri. Nu la toți, dar la un procent mai mare decât prind la adulți.

Tinerii sunt mai deschiși, sunt curioși și în formare, prin urmare acceptă mai ușor informații noi. Caută să afle, să descopere, să se dezvolte așa că experiențele de învățare, mai ales fiind diferite de structura clasică a cursurilor de școală, sunt primite cu mintea deschisă.

Adulții învață doar atunci când simt că le e cu adevărat de folos și cum la traininguri de multe ori sunt trimiși de șefi se duc doar pentru a se bifa într-o listă. Au deja idei, principii, atitudini formate și sunt obișnuiți să facă lucrurile într-un anume fel. Faptul că cineva vine și le vorbește câteva ore nu va schimba mare lucru sau o va face doar pe termen scurt. Dacă schimbările de orice nu sunt susținute ele nu se întâmplă, cu atât mai mult cu cât pentru a schimba trebuie să existe acțiune nu doar o discuție sau pledoarie.

Și totuși, rezultatul unui training stă foarte mult în capacitățile trainerului, iar eu găsesc că aceștia sunt de 2 feluri.

Trainerul de profesie. Este cel care poate să livreze cam orice, iar talentul lui stă în modul în care livrează informația. E carismatic, un bun pedagog, bun orator și comunicator, folosește instrumente și materiale de tot felul pentru expunere. E un profesor de generație nouă ce știe cum să-și abordeze cursanții în funcție de tipologia lor și transmite cunoștințele, indiferent care sunt acestea, în așa fel încât beneficiarii să obțină cât mai mult.

Prin urmare, trainerul de profesie este expert în științele educației și comunicare.

Trainerul specialist. Este acela care are experiență într-un anumit domeniu și e dispus să împartă și altora. Talentul său stă  în calitatea informației livrate. Se poate să nu fie expert în pedagogie, dar compensează prin experiența în domeniul pe care îl cunoaște. Acesta poate avea și dimensiunea unui mentor într-o oarecare măsură pentru că vorbește foarte mult din experiență. E important să aibă și ceva abilități de  expunere și comunicare însă avantajul său competitiv e dat de renumele său într-un anumit domeniu. Cu alte cuvinte e musai să fii experimentat practic lucrurile despre care vorbește.

Deși îmi plac mai mult trainerii specialiști pentru că mi se par mai veridici, e de la sine înțeles că fiecare are puncte forte și slabe și la fel de evidente sunt și lucrurile la care trebuie să lucreze pentru a deveni buni.

Criza a adus în lumină nevoia de a gândi strategic și de a fundamenta mult mai bine deciziile și acțiunile întreprinse astfel că e o oportunitate ca oamenii de resurse umane să conștientizeze rolul important pe care îl au și să utilizeze alte abordări mai cuprinzătoare.

Similar, e timpul ca trainerii să evolueze pentru a deveni adevărate motoare ale schimbării, livrând traininguri cu efecte pe termen lung.

Dar, teoria ca teoria …

Comments (3)

Cum citesc

Nu am diplomă de farmacist și cu atât mai puțin de medic așa că cele ce urmează nu reprezintă o rețetă ci poate un model. De la doamna Stănciulescu am învățat că rețetele nu funcționează. Și e logic să fie așa. Fiecare profită de propriile oportunități, într-un anumit moment de timp și într-un anume fel care i se potrivește și niciodată nu vom putea reconstitui aceeași situație pentru a aplica aceleași comportamente (presupunând că suntem capabili să le replicăm întocmai).

Pentru mine există 3 mari categorii de lecturi și le tratez diferit în funcție de aceasta.

1. Lectura informativă sau tot ce înseamnă reviste, ziare, bloguri sau pagini de pe Wikipedia. Am învățat de la unul din puținii profesori interesanți din ASE să citesc un ziar sau o revistă din scoarță în scoarță și adevărul e că și cea mai stupidă știre dintr-un colț de pagină se poate dovedi valoroasă uneori, fie că e interesantă în sine, fie că îți oferă o perspectivă generală asupra ceea ce se întâmplă în jurul tău, fie pentru că nu ești prins cu garda jos sau de parcă ai fi de pe altă planetă când un grup face small talk.

Internetul nu am pretenția să îl citesc din scoarță în scoarță așa că îl citesc aproape întodeauna pe diagonală. Uneori e mai important să știi unde să găsești informația când ai nevoie de ea decât să o înveți pe din’afară. Astfel că nu încerc să rețin toate informațiile pe care le citesc pentru că știu că ar fi un efort în zadar. Less is more spunea cineva și cred că se aplică bine și aici. Citind pe diagonală voi reține câteva informații cheie și dacă voi avea nevoie de detalii voi știi unde să revin.

2. Lectura recreativă sau cărțile pe care le citesc de dragul de a citi. Cărțile pe care le citesc de dragul de a mă scoate puțin din lumea mea, de a trăi prin alții, de a trăi alte povești. Sunt de acord cu ideea că din fiecare carte poți învăța câte ceva însă nu cred că fiecare carte ar trebui transformată într-un manual. Citesc povestea de dragul poveștii și las ca învățămintele să mi se întipărească subliminal în minte fără a face un efort în a le conștientiza. Căci nu asta urmăresc de la lectura respectivă. Nu cunosc numele personajelor cărții mele preferate și nici nu am nevoie să le știu. Mi-e de ajuns să-mi amintesc starea pe care cartea mi-a imprimat-o, câte-un detaliu care m-a făcut să mă opresc și să zâmbesc sau să mă întristez și cât de bine mi-a făcut să fii citit cartea aia exact atunci când am citit-o.

Mi se pare de bun simț să cunoști autorii și titlurile cărților ca recunoaștere a meritelor lor însă cunoașterea în detaliu a conținutului mi se pare total irelevantă și nu cred că gradul de cultură stă în numărul de personaje sau citate cunoscute.

3. Lectura educativă este aceea pe care o citesc pentru a învăța ceva (conștient de data asta). Sunt cărțile ce conțin modele, de oameni sau de atitudini, cărți ce conțin studii și pledoarii. Unii spun că e bine să îți fixezi dinainte obiectivele sau ce anume vrei să obții ca urmare a lecturării cărții respective. Nu fac asta pentru simplul fapt că îmi place să fiu surprinsă. Citesc recenziile înainte de a mă apuca de citit însă doar pe diagonală pentru că îmi place să descopăr singură despre ce scrie acolo. Îmi sunt de ajuns titlul și câteva guidelines pentru a ști în ce domeniu se învârte și eventual dacă e cel pe care îl caut.

Întodeauna am la îndemână o coală albă din care pot rupe fâșii și ceva de scris. Când găsesc ceva interesant cu adevărat notez pe o fâșie și o las ca semn la pagina respectivă. Mă ajută să nu uit cum a început cartea, să nu uit lucruri importante și să îmi creez o viziune de ansamblu la sfârșit. Ca să nu mai spun că rețin mai bine acel lucru important doar prin faptul că l-am scris.

Nu încerc niciodată să rețin totul sau să storc cartea aia de toată informația pe care mi-o poate sau nu oferi. Știu sigur că e aproape imposibil să fac asta. Nu încerc să rețin cifre exacte, detalii exacte ci idei. Dacă pot dezvolta ideea respectivă, mai ales folosind propriile cuvinte și exemple, înseamnă că nu am citit cartea degeaba, ba dimpotrivă. Concentrându-mă asupra cine știe cărui detaliu m-ar face să pierd din vedere the big picture. Cum spuneam că rețete nu există nici nu are rost să rețin totul întocmai.

***


În general, nu stau foarte mult la o carte și am norocul sau abilitatea (să spunem) de a citi repede. Asta din nou mă ajută să obțin imaginea de ansamblu de care am nevoie pentru a-mi crea conexiuni cu ceea ce știu deja și pentru a nu-mi forma păreri preconcepute dinainte ca autorul să-și fi terminat discursul. De asemeni, citind mai mult dintr-o dată mă ajută să nu pierd șirul lecturii sau starea imprimată de aceasta.

Imi place să mă bazez pe recomandări mai degrabă decât pe recenzii. Cu alte cuvinte prefer să îmi povestească cineva despre carte decât să citesc singură despre ea. Așa pot afla doar acele informații care mă interesează fără a risca să aflu lucruri pe care mi-ar plăcea să le descopăr citind cartea în sine. De multe ori nu citesc recenzia ci date despre autor. Nu am răbdare să citesc prefațele lungi (dacă nu simt că sunt cu adevărat interesante) însă citesc mereu ce scrie pe coperți.

Nu prea citesc când sunt obosită. Nu e nici relaxant, pentru că cititul mi se pare că îmi solicită destul de mult creierul, și nici nu rețin mai nimic din ce citesc. Cititul înainte de culcare îl recomand doar dacă nu ești suficient de obosit cât să adormi, nu pentru a te asigura că o faci.

Întodeauna (cel puțin de la o vreme) scriu despre ce am citit. Indiferent că fac o recenzie despre carte și despre conținutul ei, fie că scriu câte ceva despre impresiile pe care mi le-a lăsat, acest follow-up mă ajută să-mi contruiesc acea imagine de ansamblu asupra ceea ce tocmai am asimilat. Chiar dacă poate nu transmit mereu tot ceea ce am în minte, acolo sus informațiile mi se structurează. Încercând să transmit și altora mă ajută să îmi sedimentez mai bine informația mie însămi.

Stiluri de a citi sunt pe atât de multe pe câți suntem și noi, însă sper să vi se pară util modelul meu cel puțin unora dintre voi.

Spor la citit!🙂

poza

Comments (5)

Ishmael – de Daniel Quinn

Am citit o carte pe care Mihai mi-a recomandat-o mai demult. Ideea era să mă relaxez după școala de vară însă după ce am citit-o “relaxare” este ultimul cuvânt la care m-aș putea gândi pentru a putea descrie starea pe care aceasta ți-o imprimă.

Cele aproape 200 de pagini sunt un dialog între un scriitor aflat într-o perioadă nu foarte bună a vieții lui și o gorilă ce deține niște adevăruri revelatoare despre lume, care încearcă să îl învețe cum să fie salvatorul acesteia, ajutându-l să descopere înțelesul din spatele unei povești pe care toată lumea o cunoaște.

Cei doi vorbesc despre cum suntem cu toții învățați aceleași lucruri ce se transmit din generație în generație, fiind prizonieri ai propriei noastre culturi. E interesant de observat cum spunem povestea evoluției vieții pe pământ, poveste care ne face să credem că lumea a fost creată pentru om, pentru că toate câte s-au întâmplat sunt pentru ca “în sfîrșit să apară omul”, eveniment ce pare să marcheze sfârșitul evoluției, noi fiind apogeul acesteia. Ishmael nu e de acord și printr-o succesiune atât de logică ca o ecuație matematică cu un singur rezultat corect ne arată cum lumea nu a fost creată pentru om ci omul a fost creat pentru lume.

Din discuția lor reiese cum toate problemele cu care se confruntă omenirea acum sunt cauzate de faptul că omul, în căutarea obținerii independenței sale în fața “zeilor” și în încercarea de a găsi “modul/calea corect/ă de a fi” a încălcat legile naturii și a modificat echilibrul acesteia.

Acest lucru nu ne este total străin, pentru că o tot auzim de când avem probleme cu încălzirea globală, însă explicațiile lui Ishmael sunt diferite de cele date de noi înșine și merg mult mai adânc în conținut.

Deși e dur în ce spune, el arată cum degeaba cultivăm mai mult cu intenția de a stopa foamea pe pământ întrucât cu cât cultivăm mai mult, cu atât ne vom înmulți mai mult și deci tot vor exista oameni care vor muri de foame. Este o lege a naturii și conform spuselor lui ar trebui să lăsăm ca natura să își urmeze cursul.

Cei doi vorbesc despre importanța diversității speciilor, despre povestea lui Adam (om) și a Evei (viață) și despre semnificația acesteia, despre Cain și Abel și ce a însemnat de fapt uciderea celui din urmă, despre revoluția agricolă și momentul în care oamenii au preluat povestea istoriei lor însă i-au interpretat greșit înțelesul, despre cultură ca o închisoare, despre evoluție și despre cum omul este doar prima și nu ultima ființă inteligentă, ba chiar despre ce rol ar trebui ca noi să avem pe lume, trăind totodată în armonie cu natura, fără a renunța la civilizație. [pauză de respirație]

Mi-ar fi plăcut ca pe alocuri dialogul să curgă mai repede însă doar din cauză că aș fi vrut să citesc totul dintr-o privire; pe măsură ce înaintează, însă,  discuția devine tot mai “ridicătoare de sprâncene”.

Deși mai am nevoie de puțin timp să diger informația și să o trec prin propriul filtru autorul pune niște probleme importante într-o lumină cel puțin interesantă și vă recomand cu căldură să le parcurgeți din perspectiva lui.

Veți rămâne cel puțin cu niște semne de întrebare legate de modul în care facem lucrurile, despre modul în care le percepem la nivel de specie, despre motivele ce ne determină să acționăm într-un fel și nu într-altul.

Cartea face parte dintr-o trilogie așa că sper în curând să citesc și The Story of B și My Ishmael.

Comments (4)

Banc cu polițiști.

Mă învârt pe la concerte de vreo 2 ani deja și am întâlnit fel și fel de situații în calitate de coordonator de voluntari în zona de acces (adică acolo pe unde intră publicul, fie în zona de concert, fie într-o zonă specifică – zona A, goldbar, VIP etc.). Întâmplarea de la Guns N’ Roses de marți merită însă povestită.

Eram coordonator la poarta de acces din stânga scenei, pe unde aveau voie să intre doar cei cu bilete “scumpe”. La fiecare din cele 15 porți prin care se făcea intrarea era un voluntar care rupea cotorul biletului după ce acesta fusese validat de unul dintre voluntarii ce aveau scannere. Ultima poartă era doar pentru ieșire, însă pentru staff, pentru că ni s-a spus că publicul nu are voie să părăsească zona de concert. E adevărat că a fost neplăcut pentru cei care rămâneau fără țigări sau își lăsaseră hainele groase la mașină, dar nu asta-i povestea acum.

La un moment dat mă cheamă un tip care scana bilete. Oprise două puștoaice care fie abia intraseră, fie voiau să iasă și aveau niște brățări roșii pe mână. Brățările roșii le primeau cei care voiau să meargă din zona golden în zona normală, pentru a reveni la locul lor, nicidecum pentru a ieși din zona de concert. Deci, teoretic, faptul că arătai o brățară roșie la intrare nu îți câștiga accesul înăuntru.

Voluntarul din poveste a observat că brățările sunt foarte largi și a reușit să le scoată de pe mâinile fetelor foarte ușor, chiar sub ochii mei. Am oprit brățările și pentru că oricum era haos acolo și ele erau doar două puștoaice le-am invitat să meargă la concert, deși era posibil ca cineva să le fi pasat brățările respective (că de-asta au și fost oprite inițial) și deci să fi intrat fără a plăti.

Nu după multă vreme, un grup de polițiști undercover mi-l iau pe bietul voluntar pe sus și îl trag într-o parte, foarte violent, fără ca măcar să îi dea răgaz să oprească intrarea pe poarta pe care o veghea. Îi iau eu scannerul, opresc intrarea, las scannerul și mă duc să vad despre ce-i vorba și ce s-a întâmplat. Se pare că puștoicele îl reclamaseră pe tip pentru agresiune.

Și apoi a început circul. I-am convins pe nenea polițiștii să îl lase în pace că le explic eu cum stă treaba. Și iată-mă înconjurată de 6-8 polițiști, nervoși și agresivi, care îmi puneau câte 3 întrebări o dată, fără ca măcar să am vreo șansă să răspund. Începeam un răspuns mă întrebau altceva, spuneam jumătate de frază eram oprită în mijlocul cuvântului pentru a răspunde la altceva. Amețisem de tot. Ba la un moment dat a remarcat un polițist că mă bâlbâi, semn clar că-s vinovată și șiroiul de întrebări s-a întețit.

Le povestesc ce s-a întâmplat (cu greu) și începe unul din ei să țipe că el vrea să vadă negru pe alb unde  scrie că am voie să le iau brățările de pe mână. Încerc să îi explic că nu scrie nicăieri lucrul ăsta, dar că nici nu e nevoie și că rolul meu acolo e să mă asigur că oamenii nu intră “neregulamentar”. În timp ce explicam asta îi scot din buzunar brățările ca să îi arăt că sunt largi, că nu puteam să le desfac și să le pun la loc mai strâns că se strică mecanismul, că sunt la mine și că săracul tip nu le-a luat ca să le vândă. Eeei, atât mi-a trebuit că au început  să mă acuze și pe mine că le-aș putea vinde.

Degeaba am încercat să le explic eu că sunt plătită să am grijă să nu se întâmple nebunii din’astea, că asta supraveghez și că organizatorul a avut încredere în mine să mă lase acolo că nu a ținut. Mai mult, când le-am spus că nu era nicio problemă ca fetele să meargă să își ia alte brățări de la poarta cealaltă (cea care făcea legătura între cele două zone) ei au tras concluzia că și eu aș putea să mă duc oricând să iau și să vând. Degeaba le-am spus că nu au nicio valoare căci nu poți intra cu ele și că eu oricum nu mă mișc din zona aia și sunt angajată acolo. Eram în aceeași oală cu bișnițarii pe care îi pândeau ei.

După 15 minute intense de explicații tuturor și răspuns tuturor la multele întrebări ce se tot repetau, mi-am concentrat atenția asupra unuia singur, pe care l-am văzut mai calm puțin și am început ușor să îi explic, din nou, totul de la cap la coadă. Văzându-mă omul stăpână pe mine și aducându-și aminte că “oricum nu pe dumneavoastră v-au reclamat fetele” m-a ascultat până la capăt și și-a dat seama ce caut eu acolo și că nu suntem dușmani. I-am spus să le invite pe fete la concert așa cum făcusem și eu și că ultima poartă va fi doar pentru ieșit și se pot fâțâi pe acolo cât vor, fără a mai sta la coadă, atât timp cât arată legitimația bodyguard-ului de la intrare. Și cum problemele lui erau ce să facă cu fetele care așteaptă la mașină și cum să pară că își face treaba bine, propunerile mele l-au mulțumit așa că a plecat cu un “noi o să ne mai plimbăm pe-aici” aproape amenințător pe buze.

Și iată cum mi-am pierdut câteva minute bune degeaba din cauză că Academia de Poliție nu oferă și training pe comunicare cadeților ei.

Comments (3)

Școala de vară: HR Club – Next Generation

Mi-am dorit tare mult să ajung la școala asta, care din școală de vară s-a transformat într-una de toamnă, având loc între 6-17 septembrie. Am auzit numai lucruri de bine despre eveniment, iar organizatorul este o recomandare în sine. HR Club este asociaţia profesioniştilor în resurse umane din România și deci ce loc mai bun să înveți resurse umane dacă nu chiar de la practicienii din domeniu?

După un eseu despre “Rolul departamentului de HR în contextul actual” și un interviu, am ajuns alături de alți 18 oameni în sala de curs a Maastricht School of Management, unde am petrecut 2 săptămâni pline.

Ziua 1. În mare parte am discutat pe baza studiului de caz pe care îl citisem cu câteva zile înainte și pe care l-am avut de pregătit pe echipe pentru ultima zi de școală. În studiu era vorba despre un caz real, o companie aeriană indiană ce în octombrie 2008 a fost puternic lovită de criză și a avut mari probleme pentru care noi, în calitate de consultanți, mai ales de HR, a trebuit să propunem soluții.

Ziua 2. Recrutare și selecție.

De la Crina Ilie, am reținut, în primul rând, un lucru foarte tare și anume că dacă nu știi să vorbești despre ce faci înseamnă că nu știi să faci. Și cu cât mai mult te gândești la asta cu atât mai mult îți dai seama că așa e. Am mai aflat și despre o modalitate de recrutare ce nu a prins în Europa, pentru că pare să deterioreze imaginea de angajator, dar merge foarte bine în India: Store Fronts.  Sunt un fel de magazine, plasate în mall-uri, unde ți se face screening pe loc, interviul are loc tot atunci prin videoconferință și primești oferta prin fax în timp real. Cred că, într-un context economic mai favorabil, lucrul ăsta ar merge bine și la noi însă în universități și poate în domeniul construcțiilor.

Ziua 3. Instruire și dezvoltare profesională.

Vlad Duțescu a fost primul care a început să ne vorbească despre KPI (key performance indicators) iar Delia Sofonea, Organisational Capabilities and Talent Manager la Vodafone ne-a povestit despre cum se face dezvoltarea în compania în care lucrează și am descoperit că Vodafonul împărtășește aceeași filosofie ca și mine: talentul se găsește în fiecare angajat și este important ca acesta să se afle în locul potrivit.

Companiile caută acum acei candidați cu “learning agility”, care analizează problemele și fac conexiuni cu ușurință, își cunosc limitele și știu să-și compenseze slăbiciunile și să se dezvolte, sunt deschiși să experimenteze și nu se tem de schimbări. Și vestea bună e că majoritatea voluntarilor de prin ONGS-uri posedă această agilitate în învățare, lucru care mă bucură enorm căci îmi vor fi colegi, nu peste mult timp, în câmpul muncii.

Un alt lucru de reținut este metoda prin care putem privi procesul de  învățare pentru ca acesta să fie cât mai eficient: ORCE – observ, record, conserve, evaluate.

Ziua 4. Elena Marineci, care are undeva sub 30 de ani, dar e deja un trainer profesionist pe care am ajuns să îl admir, ne-a ținut un training pe comunicare. Mai exact DISC. Pentru cunoscători, profilul meu conține mult D, ceva I și cam puțin S. E a doua oară când intru în contact cu această modalitate de împărțire a comportamentelor umane și voi încerca să aplic cât mai mult din cele învățate. Vă recomand trainingul mai ales dacă vă tentează o carieră în vânzări sau trebuie să lucrați mult în echipă.

Ziua 5. Legislația muncii și relații industriale

Acesta nu a fost unul dintre modulele noastre preferate, dar am învățat mai mult dreptul muncii în câteva ore decât am făcut-o într-un an la facultate. Cred că la un astfel de curs ar trebui să meargă oricine. Atunci relațiile angajat-angajator ar fi mult mai puțin tensionate și angajații nu s-ar mai teme că sunt trași pe sfoară sau mai știu eu ce, pentru că lucrurile ar fi clare pentru toată lumea. A fost interesant de descoperit și ce de avantaje au liderii de sindicat.  Parcă prea multe aș zice eu, mai ales că  nu prea mulți au o abordare de tip câștig-câștig.

Ziua 6. Compensații și beneficii

Tot ceea ce primim ca angajați intră sub Total rewards, fie că e vorba de salariu, bonuri de masă, bonusuri sau zâmbete și recunoașterea meritelor. Compensațiile și beneficiile sunt parte a Total rewards și așa cum intuiam se pot transpune în bani. Pe lângă astea însă, există multe alte metode de motivare, iar studiile arată că principalul motiv pentru care oamenii pleacă de la un loc de muncă nu sunt banii ci relația cu managerul.  Pentru voi ce e important?

Ziua 7. Managementul performanței

Întodeauna am avut o slăbiciune pentru oamenii de afaceri străini, iar Harry Meintassis nu s-a lăsat mai prejos în a mă impresiona. Am discutat despre performanță la nivel de individ, echipă și organizație, și despre performanță  la nivel financiar, de marketing, de proces și de oameni. Tot de la el am auzit cum că “management is common sense which is not that common” și a susținut faptul că trăim în era leadershipului colaborativ, prin urmare ar trebui cu toții să ne “însușim” lucrul în echipă.

Concluzia a fost că managementul performanței este un dialog.

Zilele 8-9. Dezvoltare organizațională și strategie de resurse umane

E greu de spus dacă până la urmă am deslușit la ce se referă termenii din subtitlu căci sunt prea complecși pentru a-i dezbate în doar câteva ore. Strategia se referă în general la pașii de urmat pentru a atinge obiectivele fixate sincron cu viziunea și misiunea, în timp ce dezvoltarea organizațională poate însemna diferite lucruri în companii diferite. Per ansamblu, ea înglobează realizarea de sisteme și crearea de contexte și procese în care activitățile din companie, mai ales cele ce implică oameni, să funcționeze cât mai bine și se află în foarte strânsă legătură cu managementul schimbării. Eu OD vreau să fac pe viitor așa că o să mă tot auziți vorbind despre asta.

Adela Jansen, Director de HR la BRD, ne-a dat pe toți pe spate prin felul cum arată la vârsta ei, prin atitudinea pozitivă și înclinația pentru tineri pe care a manifestat-o, prin abordarea și sfaturile practice și viziunea și părerile atât de pertinente. Pot spune cu ușurință că tocmai mi-am mai găsit un model de urmat.

Ziua 10. S-a lăsat cu premii pentru toată lumea și cu feedback pentru fiecare echipă. Mi-ar fi plăcut ca acesta să îl primim și individual, pentru că ar fi fost foarte folositor, având în vedere faptul că cel la nivel de echipă a fost și n-a fost relevant. Nu am avut timp să devenim echipe în adevăratul sens al cuvântului și nici nu vom mai lucra în formula aceea probabil.

Am plecat de acolo cu o carte despre leadership, o testare gratuită LCCI, o geantă și un pin marca HRclub, un curs pe employer branding ținut de Catalyst, cu multe cărți de vizită și invitații de a le folosi, mulți prieteni, viitori specialiști în HR, o listă de cărți de citit și multe cunoștințe noi.

În ce mă privește, îmi pare rău că școala s-a suprapus cu multe lucruri și nu am putut să fiu acolo la capacitate maximă, însă mă simt mândră să fii fost acolo, printre cei 19 participanți.

Mai multe impresii și detalii despre pro&con’s veți citi pe site-ul HRemotion.

Sunt nemărginit recunoscătoare pentru experiența asta și cu ocazia asta mulțumesc tuturor!🙂

Comments (1)

De la zero la 25 septembrie.

Ce a început ca o idee timidă a ajuns să fie poate cel mai mare eveniment al anului. Prin octombrie 2009 când am ajuns eu la prima mea ședință cu echipa, Liana, președinte EcoAssist, reușise să strângă în jur de 15 oameni. Ne-am întâlnit într-o casă superbă și am stat la povești despre cum să facem planul ăsta îndrăzneț să meargă. Recunosc că mi s-au părut boemi. Atunci și multă vreme încă. Însă am hotărât să fiu alături de ei cel puțin ca să văd ce se întâmplă.

Încet-încet au început să vină tot mai mulți oameni, pe bază de recomandări, pe bază de relații. Lucrurile au început să se miște cu adevărat când platforma IT a fost gata. Și a fost gata destul de repede căci echipa de IT a fost una dintre cele mai eficiente. Și s-a dat drumul la înscrieri și am început să formăm echipele județene.

Primele probleme au apărut când nu aveam de unde recruta. Erau județe unde nu se înscrisese nimeni până prin martie-aprilie. Simțeam că echipa de comunicare se concentrează prea mult pe online și prea puțin pe promovare locală.

Mulți cârcotași spuneau că proiectul e prea îndrăzneț ca să se întâmple, că România nu e pregătită pentru asta.

În proiect oameni au plecat, însă alții au venit în locul lor, poate chiar mai entuziaști. Unii s-au demotivat, dar alții au continuat să lucreze. Am simțit că proiectul a început prea devreme și timpul a scăzut din entuziasmul și energia oamenilor. După o perioadă scurtă în care totul părea să nu meargă, nici oameni nu se înscriau prea mult, nici fonduri nu se arătau a intra, curba a luat-o în sus. Și sper că Liana și-a luat o bună meritată zi de somn atunci.

A urmat un val de înscrieri cumulat cu un val de acțiuni de trebuiau întreprinse. Am început cartările. A existat o mică neconcordanță. Nu aveam suficienți oameni când aveam nevoie de ei și apoi aveam prea mulți și puțin timp să le răspundem.

A apărut nevoia de a avea o echipă separată care să se ocupe de recrutare. Eu trebuia să fiu coordonatorul ei însă recrutorii au venit și au plecat, numărul de oameni ce trebuiau recrutați era mare, trebuia să ținem legătura cu mulți oameni din proiect. Împreună cu Sandra am gândit o strategie pe care să o urmăm ca totul să fie mai clar, dar ne-a fost imposibil să ne ținem de ea.

Deja era o problemă dacă cineva nu se mai putea implica la momentul ăsta. Informațiile erau multe și era greu să facem induction pentru cineva nou. Și a devenit din ce în ce mai greu, însă proiectul a mers înainte.

Echipele locale au venit cu niște idei geniale de promovare. Le găsiți pe majoritatea pe Youtube.  Unii oameni au adus o valoare adăugată de nemăsurat proiectului și mi-au dat din ce în ce mai multă încredere că România nu va fi nicicând mai pregătită ca acum dacă nu facem primul pas.

Echipa de comunicare s-a întrecut pe sine. Au dus proiectul la PROtv, au adus vedete care să îl susțină.

Echipa de finanțe a ajuns la din ce în ce mai multe companii care și-au manifestat interesul pentru proiect.

Echipa de logistică împreună cu cea de coordonare voluntari au dus la bun sfârșit cartarea, trecând peste inundații, probleme tehnice și altele.

Mai e o săptămână și peste 15.000 de oameni s-au înscris să facă curățenie, asta fără a socoti școli, licee sau companii.

Nu mai e nicio îndoială că pe 25 septembrie România va  fi curățată. Iar eu mă bucur să fi fost alături, într-un fel sau altul, un an de zile, de niște oameni deosebiți și vreau să le mulțumesc celor care cu dedicație au făcut ca această mișcare îndrăzneață să se întâmple.

Ne vedem, așadar, cu mic-cu mare, pe 25 septembrie, să facem curățenie generală în toată țara!

Nu lipsiți pentru că Let’s do it, Romania! e un proiect ce va ajunge în cărțile de cultură civică și istorie și e o zi la care trebuie să luăm cu toții parte.

Comments (1)

Older Posts »
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.