Archive for Oameni talentaţi

Școala de vară: HR Club – Next Generation

Mi-am dorit tare mult să ajung la școala asta, care din școală de vară s-a transformat într-una de toamnă, având loc între 6-17 septembrie. Am auzit numai lucruri de bine despre eveniment, iar organizatorul este o recomandare în sine. HR Club este asociaţia profesioniştilor în resurse umane din România și deci ce loc mai bun să înveți resurse umane dacă nu chiar de la practicienii din domeniu?

După un eseu despre “Rolul departamentului de HR în contextul actual” și un interviu, am ajuns alături de alți 18 oameni în sala de curs a Maastricht School of Management, unde am petrecut 2 săptămâni pline.

Ziua 1. În mare parte am discutat pe baza studiului de caz pe care îl citisem cu câteva zile înainte și pe care l-am avut de pregătit pe echipe pentru ultima zi de școală. În studiu era vorba despre un caz real, o companie aeriană indiană ce în octombrie 2008 a fost puternic lovită de criză și a avut mari probleme pentru care noi, în calitate de consultanți, mai ales de HR, a trebuit să propunem soluții.

Ziua 2. Recrutare și selecție.

De la Crina Ilie, am reținut, în primul rând, un lucru foarte tare și anume că dacă nu știi să vorbești despre ce faci înseamnă că nu știi să faci. Și cu cât mai mult te gândești la asta cu atât mai mult îți dai seama că așa e. Am mai aflat și despre o modalitate de recrutare ce nu a prins în Europa, pentru că pare să deterioreze imaginea de angajator, dar merge foarte bine în India: Store Fronts.  Sunt un fel de magazine, plasate în mall-uri, unde ți se face screening pe loc, interviul are loc tot atunci prin videoconferință și primești oferta prin fax în timp real. Cred că, într-un context economic mai favorabil, lucrul ăsta ar merge bine și la noi însă în universități și poate în domeniul construcțiilor.

Ziua 3. Instruire și dezvoltare profesională.

Vlad Duțescu a fost primul care a început să ne vorbească despre KPI (key performance indicators) iar Delia Sofonea, Organisational Capabilities and Talent Manager la Vodafone ne-a povestit despre cum se face dezvoltarea în compania în care lucrează și am descoperit că Vodafonul împărtășește aceeași filosofie ca și mine: talentul se găsește în fiecare angajat și este important ca acesta să se afle în locul potrivit.

Companiile caută acum acei candidați cu “learning agility”, care analizează problemele și fac conexiuni cu ușurință, își cunosc limitele și știu să-și compenseze slăbiciunile și să se dezvolte, sunt deschiși să experimenteze și nu se tem de schimbări. Și vestea bună e că majoritatea voluntarilor de prin ONGS-uri posedă această agilitate în învățare, lucru care mă bucură enorm căci îmi vor fi colegi, nu peste mult timp, în câmpul muncii.

Un alt lucru de reținut este metoda prin care putem privi procesul de  învățare pentru ca acesta să fie cât mai eficient: ORCE – observ, record, conserve, evaluate.

Ziua 4. Elena Marineci, care are undeva sub 30 de ani, dar e deja un trainer profesionist pe care am ajuns să îl admir, ne-a ținut un training pe comunicare. Mai exact DISC. Pentru cunoscători, profilul meu conține mult D, ceva I și cam puțin S. E a doua oară când intru în contact cu această modalitate de împărțire a comportamentelor umane și voi încerca să aplic cât mai mult din cele învățate. Vă recomand trainingul mai ales dacă vă tentează o carieră în vânzări sau trebuie să lucrați mult în echipă.

Ziua 5. Legislația muncii și relații industriale

Acesta nu a fost unul dintre modulele noastre preferate, dar am învățat mai mult dreptul muncii în câteva ore decât am făcut-o într-un an la facultate. Cred că la un astfel de curs ar trebui să meargă oricine. Atunci relațiile angajat-angajator ar fi mult mai puțin tensionate și angajații nu s-ar mai teme că sunt trași pe sfoară sau mai știu eu ce, pentru că lucrurile ar fi clare pentru toată lumea. A fost interesant de descoperit și ce de avantaje au liderii de sindicat.  Parcă prea multe aș zice eu, mai ales că  nu prea mulți au o abordare de tip câștig-câștig.

Ziua 6. Compensații și beneficii

Tot ceea ce primim ca angajați intră sub Total rewards, fie că e vorba de salariu, bonuri de masă, bonusuri sau zâmbete și recunoașterea meritelor. Compensațiile și beneficiile sunt parte a Total rewards și așa cum intuiam se pot transpune în bani. Pe lângă astea însă, există multe alte metode de motivare, iar studiile arată că principalul motiv pentru care oamenii pleacă de la un loc de muncă nu sunt banii ci relația cu managerul.  Pentru voi ce e important?

Ziua 7. Managementul performanței

Întodeauna am avut o slăbiciune pentru oamenii de afaceri străini, iar Harry Meintassis nu s-a lăsat mai prejos în a mă impresiona. Am discutat despre performanță la nivel de individ, echipă și organizație, și despre performanță  la nivel financiar, de marketing, de proces și de oameni. Tot de la el am auzit cum că “management is common sense which is not that common” și a susținut faptul că trăim în era leadershipului colaborativ, prin urmare ar trebui cu toții să ne “însușim” lucrul în echipă.

Concluzia a fost că managementul performanței este un dialog.

Zilele 8-9. Dezvoltare organizațională și strategie de resurse umane

E greu de spus dacă până la urmă am deslușit la ce se referă termenii din subtitlu căci sunt prea complecși pentru a-i dezbate în doar câteva ore. Strategia se referă în general la pașii de urmat pentru a atinge obiectivele fixate sincron cu viziunea și misiunea, în timp ce dezvoltarea organizațională poate însemna diferite lucruri în companii diferite. Per ansamblu, ea înglobează realizarea de sisteme și crearea de contexte și procese în care activitățile din companie, mai ales cele ce implică oameni, să funcționeze cât mai bine și se află în foarte strânsă legătură cu managementul schimbării. Eu OD vreau să fac pe viitor așa că o să mă tot auziți vorbind despre asta.

Adela Jansen, Director de HR la BRD, ne-a dat pe toți pe spate prin felul cum arată la vârsta ei, prin atitudinea pozitivă și înclinația pentru tineri pe care a manifestat-o, prin abordarea și sfaturile practice și viziunea și părerile atât de pertinente. Pot spune cu ușurință că tocmai mi-am mai găsit un model de urmat.

Ziua 10. S-a lăsat cu premii pentru toată lumea și cu feedback pentru fiecare echipă. Mi-ar fi plăcut ca acesta să îl primim și individual, pentru că ar fi fost foarte folositor, având în vedere faptul că cel la nivel de echipă a fost și n-a fost relevant. Nu am avut timp să devenim echipe în adevăratul sens al cuvântului și nici nu vom mai lucra în formula aceea probabil.

Am plecat de acolo cu o carte despre leadership, o testare gratuită LCCI, o geantă și un pin marca HRclub, un curs pe employer branding ținut de Catalyst, cu multe cărți de vizită și invitații de a le folosi, mulți prieteni, viitori specialiști în HR, o listă de cărți de citit și multe cunoștințe noi.

În ce mă privește, îmi pare rău că școala s-a suprapus cu multe lucruri și nu am putut să fiu acolo la capacitate maximă, însă mă simt mândră să fii fost acolo, printre cei 19 participanți.

Mai multe impresii și detalii despre pro&con’s veți citi pe site-ul HRemotion.

Sunt nemărginit recunoscătoare pentru experiența asta și cu ocazia asta mulțumesc tuturor! 🙂

Comments (1)

Unii bătrâni ştiu să spună “Mulţumesc!”

Azi am nimerit pe scaunele rezervate când mă întorceam de la facultate şi la un moment dat vine lângă mine o doamnă în vârstă. Purta un compleu de un albastru puternic, nişte ghete cu toc mediu de un mov ciudat şi o frezură asemănătoare cu cea a lui Audrey Hepburn, dar ceva mai elaborată. Ochii, deşi aveau o formă profund încărunţită erau de un bleu incredibil.

Am vrut să îi ofer locul meu, dar m-a oprit, m-a îndemnat să rămân pentru că urma să coboare la prima staţie, spunând mai mult pentru ea că “sunt puţine persoane de genul ăsta” (referindu-se la gestul meu, evident).

Staţia a fost destul de lungă şi înainte să coboare mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a urat un foarte cald “succes în viaţă!”. Impactul ar fi fost mult mai puternic dacă eraţi acolo.

Altă dată, o doamnă la fel de în vârstă, căreia am vrut să îi cedez locul mi-a spus că nu e nevoie, pentru că noi tinerii avem mai multă nevoie să ne menajăm picioarele decât au ei, bătrânii. Ca să nu ajungem rău la bătrâneţe. La urma urmei, noi avem mai multă nevoie de ele.

Aşa de puţin mă deranjează să stau în picioare indiferent cât de mult mi-aş dori să stau jos, atunci când, mânată de un simţ civic uneori ciudat şi de un fel de sentiment de vinovăţie şi ruşine cedez locul unei persoane în vârstă şi aceasta îmi mulţumeşte. Căci mai este şi categoria celor care atunci când le cedezi locul se aşează cu un fast incredibil şi cu o figură ce sugerează că acel scaun le era predestinat încă de la naştere şi noi oricum nu aveam ce căuta acolo. Şi nici nu-ţi mulţumesc, nici nu-ţi zâmbesc, ba pare că ar mai vrea să le faci şi vânt dacă-i prea cald. Când dau de vreo persoană din’asta mai că-mi vine să-i spun că m-am răzgândit şi îmi vreau scaunul înapoi.

Nu vreau să încerc să înţeleg bătrânii care se plimbă toată ziua, pentru că am şi eu bunici, şi-şi fac cumpărăturile bine merci în apropierea casei aşa că nu vreau să mă supăr pe ceilalţi. Dar un mulţumesc înseamnă mult.

Comments (5)

Profesor în barbut.

Priveam în gol în autobuz, când nu foarte departe de staţia la care trebuia să cobor urcă un om în vârstă. Să fii avut vreo 60 de ani. Înălţimea şi statura îi trădau un trecut de bărbat vânjos, solid, ale cărui rămăşiţe atârnau acum greoi într-o haină de piele neagră, nouă, îmbrăcată peste un pulover tricotat ponosit. În mâna dreaptă purta o geantă din cârpă în dungi colorate “curcubeic”. În stânga ducea după el un baston din lemn, vechi şi chinuit de timp şi vreme, de care însă nu se folosea, lăsându-l să-i atârne şi încurcându-l.

Urcă voios şi bine-dispus trăncănind despre vreme cu o mână de ţigani pe care îi găseşte în autobuz, probabil vecini de-ai lui, în timp ce se chinuie să se îndese într-un scaun găsit liber. Ţiganii vorbesc între ei despre una-alta, bătrânul intervine şi el în discuţie şi la următoarea staţie, înainte de a coborî unul dintre ţigani îi adresează o întrebare legată de nişte bani pe care se presupunea că i-a câştigat bătrânul. Cum era formulată exact nu aş putea spune pentru că îi părăsisem revenind la cartea abandonată pe genunchi însă răspunsul l-am auzit cât se poate de clar: “Hehe, de’atâţia ani de când joc eu barbut crezi că nu ştiu să joc? Ştiu! Cum să nu ştiu? Profesor sunt! Profesor!”, repetând, mândru, ultima propoziţie chiar dacă ţiganii coborâseră şi deja nu îl mai auzeau.

Despre faptul că bătrânii sunt mai înţelepţi s-a scris în mii de cărţi şi s-a discutat în mii de conversaţii şi puţin sunt cei care mai pun la îndoială importanţa acumulării experienţei. Experienţă ce nu se poate obţine decât prin consum de timp. Dar, oare, ne putem educa astfel şi norocul? Norocul ce ţine pur de hazard şi nu îndemânarea noastră în a ni-l face.

Sau poate vorbesc prostii şi am cunoştinţe greşite despre cum se joacă barbutul.

Comments (6)

Unii oameni vorbesc singuri.

Aşteptând în staţie sau în autobuz, mergând pe stradă fără vreun dispozitiv ce-i leagă invizibil de altcineva, la coadă sau bine proptiţi între un carton şi streaşina vreunei clădiri întâlnesc oameni care vorbesc singuri. Cu voce tare. Cuvintele unora le pot desluşi însă nu le pot îmbrăca în vreun sens, cuvintele altora răsună a bolborosiri, alţii au un sens însă cu semnificaţie doar pentru propria conştiinţă înceţoşată.

Bunicul meu a trăit la ţară toată viaţa, având grijă de animale şi grădină. Am făcut un proiect la şcoală şi aveam nevoie să chestionez persoane pentru a identifica diferite hobby-uri, iar hobby-ul bunicului meu era să “lucreze în curte”. A fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut, iar în tinereţe citise mai mult decât jumătate din comună la un loc. Citea şi acum ziarele pe care i le mai aducea mama. Şi pe acest om de o simplitate complexă îl auzeam, nu de puţine ori, plimbându-se printre legume, viţa de vie sau stupii de care avea grijă şi vorbind. Nu întelegeam ce spune şi mi-am înfrânat cu solemnitate curiozitatea. Poate îi plăcea sunetul gândurilor în bătaia vântului sau poate ajuta plantele să crească (pentru că s-a studiat că plantele reacţionează la stimuli auditivi).

Aud oameni pe stradă care cer socoteală unui interlocutor ce nu-i acolo şi o fac cu o aşa convingere încât mă şterg la ochi să mă asigur că nu mi-e neclară privirea. Şi încerc să reconstruiesc scenariul al cărui sfârşit mi se derulează în faţa ochilor, fără a putea înţelege cum anume mai exact se produce această ruptură de realitate, într-atât încât creierul vede altceva decât ce se proiectează pe retină.

Apoi sunt oamenii care gândesc cu voce tare, făcând abstracţie de ce e în jur, de parcă ceilalţi oameni ar fi doar mâzgăleli răzleţe de pe pagina de jurnal, pe care doar le ocoleşti în conturarea adevăratelor idei. Şi când cobori ştii mai bine traseul pe care îl au de urmat ei decât propriul traseu. Să fie verbalizarea o formă de aprobare a gândurilor sau soluţia construirii unui algoritm dintr-o învolburată aglomerare de posibilităţi? Să fie un efort mai mic depus de creierul prea preocupat de prea multe? Şi cum rămâne cu intimitatea născocirilor interne şi, mai departe, a intenţiilor urmărite?

O femeie aproape în vârstă privea în gol şi bolborosea ceva chiar lângă mine. Să fi fost rugăciuni sau acatiste, vorbe de duh sau doar o exteriorizare a produselor conştiinţei?

Şi sunt atâtea alte situaţii care mă fascinează prin misterul psihologic ce planează asupra-le.

Comments (7)

Tânăr cu pălărie aristocrată.

Sâmbătă dimineaţă. Să fii fost vreun 8 fără ceva. În tramvai (de altfel un focar de inspiraţie).

La o staţie oarecare urcă un tânăr la vreo 20 şi-un pic de ani (cel mult). Era puţin grăsuţ şi îmbrăcat cu grijă: blugi potrivit de largi, o cămaşă mai grosuţă, o vestă, iar pe cap îi trona o pălărie chic. Pălărie ce îi conferea un oarecare aer, de care era cât se poate de conştient.

Şi tânărul nostru urcă în tramvai, se uită în jur şi se aşează pe scaun. Vatmanul aştepta culoarea verde. Un nene din spate nu mai avea răbdare astfel că îi strigă şoferului să se mişte mai repede “Ia uite-l şi p-ăsta, doarme! Hai bre mişcă odată!”. Perturbat de zgomotul vocii “ţărăneşti” tipul se întoarce cu mişcări lente şi priveşte afectat către rădăcina contestaţiei. Doar pentru câteva clipe. Nu mai mult. Destul însă cât să fie observat de personajul nostru grăbit într-o sâmbătă dimineaţă.

“Şi tu ce te uiţi, mă?”

Cu aceleaşi mişcări lente, dar cu o privire aproape dezgustată, încărcată şi cu o oarecare doză de indignare şi uimire, tânărul se întoarce din nou şi priveşte pentru câteva clipe, de data asta ceva mai savurate, către spatele tramvaiului şi apoi îşi reia poziţia nepăsătoare şi plină de sine.

Tramvaiul se pune în mişcare până când ajunge la următoarea staţie unde, foarte galant, tânărul, cu aceeaşi privire superior-afectată şi cu un simţ al unei datorii greu de identificat, mă lasă să cobor eu prima, făcându-mi loc să trec deşi eu nu mă grabeam şi îmi era indiferent cine ajunge primul jos.

Se ştie (cred) că unele obiecte ne fac să ne simţim într-un anume fel. De obicei e ceva cu care ştim că ne stă bine, sau pentru care am primit laude. Şi de fiecare dată când purtăm sau folosim acel articol îi sugem din atitudine. Chiar dacă aceasta e departe de adevăratul nostru fel de-a fi. De multe ori îi cerem ajutorul atunci când credem că singuri nu am face faţă vreunei situaţii.

Să-şi fi tras tânărul aristocraţia din pălăria chic ce-i acoperea capul sau faptul că o purta era doar o întâmplare?

Comments (1)

Bătrân cu şorţ şi pălărie de cowboy.

Se întâmpla în tramvai. Era un om bătrân, la vreo aproape 70 de ani cred. Purta pantaloni murdari de stofă şi o cămaşă roşie. Pe deasupra…un şorţ alb, murdar şi el fără a-ţi da seama de ce anume. Nu reuşeam să mă hotărăsc dacă e măcelar, vânzător la vreun magazin de mezeluri, patiser sau bucătar când i-am remarcat pălăria de cowboy. Părea din’aceea scumpă şi de calitate, din material bun şi vechi şi îi ţinea laolaltă părul destul de bogat, gri, cârlionţat şi nepieptănat de multă vreme.

Şi apoi a început să se agite pe loc, şi să vorbească cu nimeni despre toate.

Nu înţelegeam ce spune. Oare ce spune un astfel de om? Şi cui? Şi de ce?

Aşteptând să coboare la prima staţie a început să strige la o pereche ce se săruta într-o maşină aflată la acelaşi semafor cu tramvaiul. “Lasă-i, domne, limba-n gură!”

Într-o zi voi urmări un om ca acesta să văd în ce fel de loc îl poartă paşii.

Comments (3)

Robotism?

Uneori am impresia că unii oameni uită de ce am depus atât efort pentru a crea atâtea feluri de roboţi. Şi se străduiesc atât de tare să funcţioneze perfect şi la eficienţă maximă încât se iau la întrecere cu roboţii creaţi să facă asta în locul lor.

Pe de o parte le port un respect ciudat celor ce reuşesc să îşi cronometreze timpul şi să se organizeze la minut. Pe de altă parte nu mă încântă deloc ideea că unii ajung sa-şi plănuiască până şi spontaneitatea.

Mi-am luat un telefon deştept însă mi-am dat seama că singurul lucru pe care vreau să-l folosesc e tastatura qwerty deşi el e dotat cu felurite progrămaşe şi agende. În rest, mă mulţumesc să îmi organizez săptămânile pe hârtie, cu pixul în agendă, pentru că vreau să ştiu că uneori mai pot uita să mă uit în ea la timp decât să îmi ţârâie un aparat şi când trebuie să merg să fac duş (ca să nu spun altceva).

Cred în dezvoltarea personală, cred în faptul că putem fi mai buni şi ar trebui să lucrăm pentru a ne perfecţiona şi a da randament, cred în autodepăşire şi în principiul de învăţare continuă şi cred că ar trebui să fim cu toţii preocupaţi de aspecte ca acestea.

Mă întreb, în schimb, până la ce limită ar trebui să mergem ca să rămânem oameni?

Comments (4)

Older Posts »