CROS Camp 2010.

Complexul 7 Crai din Plaiu Foii a fost asaltat de o gașcă de viitori specialiști în resurse umane și comunicare împreună cu cei ce aveau să contribuie la dezvoltarea lor și bineînțeles echipa de organizatori-facilitatori-părinți-frați și prieteni. Căci dragii de ei, oamenii din CROS sau alții ce migrează în jurul lor,  au făcut ca totul să se întâmple ca într-o piesă de teatru profesionist pusă în scenă, în care decorurile se interschimbă exact la timp și exact în locul care trebuie, fără ca publicul să poată măcar observa mișcarea.

Cu alte cuvinte cadrul a fost perfect construit și încadrat cât să faciliteze numeroase ateliere, discuții, activități și spații de desfășurare.

Săptămâna a fost împărțită în 5 acte cu rol de a transmite 5 atitudini: Networking, Learning, Playing, Sharing și Planning. Despre ce înseamnă fiecare puteți citi mai multe pe site-ul CROS Camp.

Când am ajuns am fost întâmpinați cu ciocolată și fursecuri pentru a uita de drumul lung și anevoios. Și a funcționat căci am reușit să intrăm imediat în atmosfera taberei, care s-a păstrat pe tot parcursul ei.

Pentru a ne cunoaște ne-am împărțit în familii și am construit case și apoi un oraș întreg, astfel că orice educator ar fi fost mândru de creativitatea și lucrul în echipă pe care le-am dovedit. Toată joaca ne-a ajutat să aflăm mai multe unii despre alți și să învățam să fim multitasking. Căci nu e ușor să te concentrezi și la activități migăloase ca modelarea plastilinei și la discuții cu alții și la strategia următoare.

Am avut parte și de propriul nostru set de conferințe TED. Începute de Traian și entuziasmul său vis-a-vis de revoluția educației și a continuat cu povești în toate formele și îndemnuri îndrăznețe: ieșiți din zona de confort! fiți curajoși! luați puterea!

Am învățat despre tipurile de cultură organizațională în viziunea Human Synergetics , despre obiectivele SMART din viața personală, despre cât de important e să lucrăm la procesele de management și să le schițăm nu să le lăsăm la voia întâmplării uitandu-ne doar la schița produsului de livrat.

Am participat la sesiuni de coaching în grup și s-a lăsat cu lacrimi, demonstrându-mi-se puterea echipei și a oamenilor la un loc. Am purtat discuții ce s-au transformat în adevărate ședințe de mentorat și am plecat de acolo nu doar cu gânduri mărețe ci și cu încrederea că pot ajunge la ele.

Am învățat unii de la alții în sesiunile de sharing, amenajate fie sub formă de open space, fie sub formă de bibliotecă vie. Mi-a plăcut să vorbesc despre creierul reptilian și despre cât de mult ne ajută sharing-ul să ne construim un brand personal. Mi-a plăcut să mă simt ațintită de priviri curioase și deschise și sunt sigură că în curând vom citi tot mai multe bloguri mișto umplute cu idei fantastice.

Colegii mei: oameni minunați. Fie că am împărțit patul, camera, masa sau locul de joacă mi-au construit impresia unul câte unul și cu fiecare zi că cele două comunități (HRemotion și NewMediaSchool) vor înflori și se vor auto-întreține și dezvolta tot mai mult. Membrii comunității au plecat motivați să se implice tot mai mult, membrii programului sper că au plecat plini de entuziasm, hotărâre și deschidere.

Invitații au venit toți cu istorii uimitoare, iar dorința de a le împărtăși se simțea atât de puternic încât îmi doream să-mi ciulesc urechile ca iepurii și să am ochii mai mari să-i pot sorbi cu totul. Am aflat câte ceva de ținut minte de la fiecare în parte și le mulțumesc că sunt așa cum sunt și ne-au învățat și pe noi cât de important e să ne dezvoltăm pe noi așa cum suntem și nu să inventăm alte persoane.

Am urcat și pe munte, am mâncat și bunătăți, am petrecut în fiecare seară, ne-am jucat, am învățat, am construit relații de durată, ne-am extras modele și mentori, ne-am transmis feedback, ce mai, o săptămână completă și complexă ce acum e greu să te gândești că se putea întâmpla mai bine de atât.

Nu vreau să nominalizez pe nimeni, dar sper să citesc și alte impresii ce îi vor ajuta și pe alții să intre în jocul nostru spre dezvoltare personală, profesională și lucrul la o nouă generație de oameni și un nou val de schimbări în bine.

Vă mulțumesc mult că m-ați ajutat să particip la asta, să fiu acolo, să vă privesc în ochi, să vă răspund la zâmbet, să învăț de la voi și să sădesc speranța revederii și a repetării experienței. 🙂

Comments (8)

10 lucruri învăţate în HRemotion

10 lucruri învăţate în HRemotion sau altfel spus “de ce a fost bine că am fost acolo”.

Fără vreo introducere pompoasă, pentru că titlul e clar şi simt că ar trebui să fiu şi eu la fel, HRemotion, pentru cine nu ştie încă, este un program dezvoltat de CROS şi este un context asamblat pentru ca pasionaţii de HR din organizaţiile studenţeşti să aibă oportunitatea să-şi dezvolte pasiunea şi să se dezvolte pe ei înşişi şi organizaţiile din care provin. Ca mândru fost participant al programului şi la fel de mândru actual membru al comunităţii pot spune că HRemotion “şi-a făcut bine treaba” şi sunt convinsă că o va face şi mai bine de acum încolo. Şi pentru a demonstra că nu vorbesc în gol, enumăr aici câteva lucruri pe care le-am învăţat şi care au contribuit la dezvoltarea mea, lucruri pentru care trebuie să mulţumesc:

  • Integrarea în organizaţie a membrilor se poate face prin traininguri, mentoring, întâlniri informale, task-uri mai simple sau mai grele, însă cel mai important e să se transmită sentimentul de apartenenţă la grup şi la fel de important e ca noii membri să se simtă responsabili de lucruri cât de mici încă de la început;
  • Voluntarii din organizaţii trebuie ajutaţi să îşi dea seama ce anume îi motivează şi apoi motivaţi aşa cum le e bine: prin laude în public, critică între 4 ochi, diplome, responsabilităţi mai mari, oportunităţi (internshipuri, participare la vreun training) etc. De asemenea, este în regulă să şi pedepsim membrii atunci când merită “pedepsiţi” pentru că voluntariatul, chiar dacă e voluntariat este o responsabilitate asumată şi o întreagă echipă se bazează pe fiecare membru al ei în parte;
  • Este foarte important să discutăm cu un trainer înainte ca el să vină: despre cum sunt participanţii la training pentru a afla mai bine cum ar trebui abordaţi ca trainingul să aibă impact, despre care sunt nevoile exacte ale participanţilor, despre detalii practice pentru pregătirea trainingului pentru a şti de ce fel de sală e nevoie pentru ca experienţa de învăţare să fie cât mai interesantă iar trainingul să iasă bine, despre ce alte materiale e nevoie  etc. ;
  • O etapă foarte importantă din implementarea unui proces, unui training etc. este evaluarea la care trebuie să ne gândim încă dinainte de a implementa respectivul proces; respectiv ce evaluăm, cum şi aşa mai departe;
  • Am învăţat conceptul de blended learning şi încet-încet simt că îl şi aplic în tot ceea ce învăţ;
  • Există membrii demotivaţi sau mai puţin activi în mai toate organizaţiile studenţeşti, dar există metode de a “repara” asta; aflarea acestui lucru mi-a dat încredere şi puterea de a avea răbdare şi de a implementa şi în DAfi metode/tehnici mai bune de motivare a membrilor;
  • Am aflat ce înseamnă coaching, care e diferenţa între coaching şi mentorat, ba chiar am şi trăit experienţa coachee-ului;
  • Am început să citesc (exemple: 1, 2) şi să scriu mai multe pe blog despre HR, am participat la traininguri (1, 2) în care am învăţat despre cum învaţă oamenii şi despre muuulte alte lucruri;
  • Am cunoscut persoane deosebite, din mediul asociativ studenţesc sau din business (precum echipa CROS, colegii din program, Feo, Marian Staş, Ludmila Marin, Roxana Mocanu etc., etc.) prin care am cunoscut şi alţii şi de la care am învăţat lucruri noi; unii dintre ei m-au ajutat să termin cu bine lucrarea de licenţă (şi le mai mulţumesc încă o dată cu ocazia asta), care mă fac să simt din ce în ce mai tare că acesta e domeniul în care vreau să mă dezvolt;
  • Am aflat mai multe despre GoogleSites şi wiki (wiki-ul HRemotion m-a ajutat să îmi structurez puţin ideile acestui articol), Delicious; am descoperit prezi.

Mă opresc la 10, deşi sunt multe alte lucruri pe care le-am învăţat şi vă provoc şi pe voi, cei cu care am stat la discuţii la întâlnirile de sharing să încercaţi să faceţi o retrospectivă a celor învăţate. Ca să ne dăm seama (dacă nu ştiam deja) cât de important este acest proces de învăţare alternativ, cât de mult ne ajută el şi, de ce nu, să le arătăm şi altora cât de tare e comunitatea pe care o construim împreună.

Şi ca să fie distractiv zic să luăm provocarea ca pe-un joc. La sfârşit poate vom reuşi să fii realizat un rezumat stufos al celor petrecute în HRemotion în anul ce abia a trecut.

Aşadar, deşi 10 nu trebuie să fie un număr “exhaustiv”, leapşa merge la: Murat, Alexandra, Ciprian, Geni şi Dana cu menţiunea că oricine este invitat să o preia (chiar şi CROSiştii :p).

Leave a Comment

Experienţa Sziget

Am ajuns pe insula din Budapesta duminică, cu 3 zile înainte de începerea oficială a festivalului. Am fost surprinsă să descopăr că nu eram primii sosiţi şi câţiva participanţi deja îşi instalaseră corturile.

O întreagă insulă amenajată şi dedicată unei petreceri continue. O insulă în care poţi face orice, oricum, fără să stârneşti mirarea cuiva din jurul tău, pentru că impresia generală e că totul e posibil. Am văzut costumaţii ciudate, costume de latex sau animale de pluş, frezuri în culori fosforescente, tatuaje de toate felurile, mărimile şi culorile, costume de baie sau cizme de cauciuc. Rockeri, punkeri, hipioţi. Unguri, olandezi, francezi, irlandezi, români, englezi, canadieni. Diversitatea era la ea acasă şi simţeam că nu ar trebui nici să clipesc pentru a putea să inspir totul.

Până miercuri toate bucăţile de iarbă dintre scene sau locurile special amenajate erau acoperite de corturi de tot felul. A existat Ziua O a festivalului, dar şi Ziua -1. Programul era non-stop; la orice oră puteai găsi ceva de făcut. Apa părea a fi folosită doar pentru spălat însă cumva, fiecare reuşea să ajungă la cortul lui nevătămat.

Eu nu sunt cel mai mare fan al destrăbălării şi am preferat să rămân trează pentru a observa tot ce se întâmplă. Am compesat însă cu alte câteva.

Am văzut concertele Mika, Iron Maiden, Muse, Gorillaz Sound System, Thirty Seconds to Mars şi multe atâtea altele, alături de mii de oameni, printre steaguri şi pe sub stage-diveri. Cu ocazia asta mi-am dat seama că statul în primele rânduri nu e pentru mine, mai ales când nu cunosc foarte bine melodiile.

Am învăţat secretul olăritului şi am plecat acasă cu o vază făcută cu mâna mea, ajutată de un maestru olar. Tinerel, de altfel, având olăritul ca pasiune din liceu, de când, împreună cu profesorul lui merge pe la diferite evenimente pentru a promova respectiva tradiţie.

Am fost pusă în locul unor persoane surdo-mute şi am învăţat câte ceva în limbajul semnelor. În special cum sunt simbolizate diferite animale. Am primit cadou şi un dvd şi poate voi învăţa mai multe despre limbajul semnelor în curând. Am mai aflat că un om în scaun cu rotile poate merge cu 25 km/oră şi că bastonul alb al nevăzătorilor este folosit din 1920.  Era amenajat şi un loc în care puteai încerca să parcurgi un traseu în scaun cu rotile, însă mi s-a făcut pielea de găină şi nu am încercat şi asta.

Am pescuit gunoaie dintr-un lac improvizat şi am trimis un mesaj Europei pentru a susţine mişcarea ecologică ce încearcă să menţină apele curate. Stickerul primit cadou îmi aminteşte de asta de fiecare dată când îmi folosesc agenda.

Am trecut şi printr-o călătorie mai spirituală, jucând rolul Justiţiei , în Labirintul de Tarot. Labirint la propriu pentru că nu era prea greu să te pierzi prin el, fiind realizat foarte inteligent. Prin labirint te întâlneai cu diferite alte figuri care îţi puneau întrebări ce te aruncau pe gânduri sau îţi dădeau câte un sfat interesant. Am dat şi un interviu la sfârşit şi sunt curioasă dacă mi-l trimit şi mie aşa cum au promis.

M-am dat cu tiroliana. Asta după ce am urcat pe un perete special amenajat pentru căţărat şi am urcat o scară ce se mişca prea mult pentru poziţia şi înălţimea la care mă aflam. Dar totul era în deplină siguranţă aşa că după puţină concentrare şi acumulare de forţe am ajuns în vârf de unde mi-am dat drumul. Senzaţia? Fabuloasă.

Mai aveau acolo un cort unde te puteai căsători, unul în care desenai pe sticlă sau hârtie sau unde puteai să înveţi limba maghiară. Exista un cort întreg dedicat boardgame-urilor sau al jocurilor din lemn. Au fost organizate campionate de poker şi de alte jocuri, exista un bar al gay-ilor unde aveau loc şi spectacole. Erau spectacole şi prin alte corturi sau chiar unele “umblătoare”. Ne-am întâlnit cu un fel de circari şi o fanfară în timp ce ne plimbam. Erau zeci de locuri unde îţi puteai stăvili foamea, asta dacă nu luai masa în parcarea Auchan-ului din apropiere, parcare ce se tranforma într-o adevărată zonă de picnic şi zeci de locuri de unde să îţi cumperi tot felul de nebunii.

Lucrând la Info Point am avut ocazia să îmi exersez engleza şi franceza şi să cunosc tot felul de oameni. Fie colegi, fie vizitatori ai festivalului, iar experienţa internaţională e întodeauna deosebită.Am aflat tot felul de poveşti şi am descoperit tot felul de experienţe. La un moment dat, am făcut cunoştinţă cu un punker, cam prea băut, dar care ştia să numere în română până la 5, un francez cam de 20 şi puţin de ani care era într-o călătorie prin Europa de unul singur, nişte canadieni care veneau din Elveţia unde făcuseră sky diving, nişte olandezi tinerei ce adoptaseră ca simbol “icebaer” (ursul polar)…

Am stat la cort pentru prima oară după mulţi-mulţi ani şi e şi ăsta unul din lucrurile alea pe care e foarte tare să îl faci măcar o dată în viaţă. De fapt, nu a fost rău deloc, mai ales că nici măcar furtuna ce ne-a lovit la un moment dat nu a reuşit să-mi perturbe prea mult somnul.

Am gustat hot-dog american, palincă ungurească şi am ascultat zeci de genuri muzicale. Într-o săptămână am simţit că am făcut un milion de lucruri.

Echipa a fost grozavă şi sunt super-mega încântată că i-am cunoscut pe toţi. După ce ne-am adăugat pe Facebook, ne-am tag-uit şi comentat pozele tind să cred că promisiunile de “ţinem legătura” făcute la plecare nu s-au oprit acolo.

O să îmi tot amintesc de aceste 10 zile şi oricât m-aş strădui probabil că voi rămâne mereu cu impresia că încă mai e câte ceva de spus.

Concluzia.

Dacă aveţi ocazia faceţi-vă concediul la Sziget. Festivalul e din ce în ce mai tare. Se vede că are în spate 18 ediţii. Ascultaţi-mă pe mine: MERITĂ fiecare zi! 🙂

Comments (1)

Trenul.

Nu ştiu ce părere au alţii (de fapt ştiu, dar parcă nu aş vrea să spun), dar mie nu mi s-a părut niciodată prea lung drumul cu trenul. Fie că am mers 2, 9 sau chiar 17 ore; singură sau însoţită, am suportat întodeauna bine aşteptarea mersului.
Somnul din tren e plin de zgâlţâituri ciudate şi vise complicate pe care nu mi le aduc niciodată aminte, dar din care mă trezesc cu sentimentul că aş vrea să le continui.

Iar filmele din fereastră sunt atât de variate încât uit să mă plictisesc de la atâta mers.

Uneori vezi câmp. O întindere oceanică de pământ, plantat sau nu; verde, galben, roşu, uneori chiar negru. Și se-ntâmplă  ca în mijlocul pustiului să se afle inoportun un om. Cu vreo traistă sau mâinile în buzunare. Mă intrigă prezenţa lui într-un loc atât de depărtat de lume. Cum a ajuns acolo? Și cât îi va lua să ajungă înapoi de unde a venit? Și în fond, de unde a venit şi ce caută?

Și satele. Adunături de case în mijlocul nimicului, în care nu-mi pot imagina că locuiesc decât bătrâni uitaţi sau vizitaţi rareori de copiii mutaţi la oraș. Sate cu case vechi şi dărăpănate sau portocalii şi termopane fac cu ochiul trenului de departe sau chiar de pe marginea căii ferate, de care le desparte o uliţă prost asfaltată. Case cu sere, viţă de vie, coteţuri de animale, găini şi wc-uri în curte. Case cu flori la ferestre şi garduri înalte sau improvizate din sârmă ruginită de ploi. Case colorate sau ridate de vreme. Case aşezate ordonat sau haotic, tăcute sau cu oameni la ferestre.

Și oraşe. Cu blocuri comuniste scunde de înălţime, străbătute de străzi colindate de maşini. Oraşele aproape pustii în care tronează falnic cupole de biserici. Blocuri cu chioşcuri la parter şi sifonării la colţ de stradă.

Și fabricile. Imense clădiri dărăpănate locuite de utilaje mari, veşnic părăsite. Foste ferme, foste depozite, foste CAP-uri, foste, foste. Peisaje dezolante ale unei istorii grele. Găsesc că e un exerciţiu interesant de imaginaţie redecorarea lor. Asta după ce-mi închipui şedinţe foto cu rochii albe de mătase ce-ar contrasta cu ruginiul fiarelor. Dar imaginea asta e deja clasică aşa că trec şi mai departe imaginându-mi case improvizate ale refugiaţilor de tot felul. Sau ale spiritelor fără linişte. Printre mărturiile vechilor obiceiuri se regăsesc şi fabrici funcţionale. Cu firma desenată enorm pe câte-un furnal sau depozit, cu câte-un fir gros de fum străpungând zarea. Oare cum ajung lucrătorii la muncă în fiecare zi? Oare înăuntrul este asemeni celor văzute la televizor?

Și gările. Mai mari sau mai mici, pline de vagoane, locomotive, şine, fire şi băncuţe de aşteptare. O atât de mare parte din timp o pierdem aşteptând că mi-e frică să încerc să fac un calcul.  Și, bineînţeles, oameni care aşteaptă. Fie să urce în tren, fie pe cineva care coboară, fie pur şi simplu pentru a contribui la continuarea mersului trenului. Gările nu sunt deloc în stare bună şi în afară de cea din Sighişoara toate prin care am trecut până acum arată trist şi înspăimântător. Nu m-aş vrea acolo noaptea deşi nu sunt sigură ce-mi face pielea de găină. Oamenii ciudaţi ai gării, animalele ce s-ar putea aciui pe acolo, întunericul, combinaţia celor trei…

Și pe fundal restul. Munţi, dealuri, piscuri goale, păduri pufoase, copaci răzleţi, ape sub formă de râuri, pârâuri, albii secate sau lacuri; orizontul colorat diferit în funcţie de timp, cerul şi el în atâtea feluri. Peisaje ce inspiră scriitori şi pictori şi ne conving că avem o ţara frumoasă, dar în care nu ştim să locuim.

Mersul cu trenul e despre aşteptare şi linişte. Aşteptarea în propria linişte ca lucrurile să se întâmple. Gândurile să te străbată, somnul să vină, trenul să ajungă la destinaţii. La care ajunge, indubitabil, deşi niciodată la timp, indiferent de planurile celor pe care îi duce.

sursa pozei

Leave a Comment

Dacă nu eşti indispensabil, fă-te!

Ca să vedeţi cât de aiurito-ocupată am fost în ultimul timp postez abia acum recenzia celei de-a doua cărţi primită prin programul HRemotion, deşi ea e trei sferturi scrisă de vreo lună, iar cartea-mi împodobeşte biblioteca tot de pe atunci. De ceva zile însă am început să fac fiecare lucru la timpul lui şi încet observ îmbunătăţiri în performanţă şi timpul liber.

Dacă mai urmez şi câteva sfaturi din cartea scrisă de Seth Godin voi ajunge departe.

“Linchpin. Are you indispensable?” e o carte ce înglobează foarte mult din ideologia studenţior ce se implică în activităţi extraşcolare. Înglobează mult din ideologia CROS şi din ideologia personală.

Savuros scrisă, datorită unor completări aşezate des în paranteză ce îţi dau impresia că autorul îţi şopteşteşte secretos în ureche pentru a nu te auzi şeful, cartea vorbeşte despre cât de important e să adaugi valoare pentru ca şi tu să devii valoros.

Dacă am tot promovat ideea că talentul nu se regăseşte doar în artă, Godin vorbeşte despre a face artă la locul de muncă.

.

Concret şi punctual câteva dintre ideile cărţii sunt următoarele:

  • artiştii sunt cei care caută metode noi şi inovative de rezolvare; care îşi pun amprenta personală pe fiecare lucru pe care îl fac.
  • companiile caută oameni care să fie uşor de înlocuit pentru că un om uşor de înlocuit este şi uşor de controlat. “The linchpins” sunt acei oameni ce aduc valoare adaugată şi nu pot fi copiaţi, prin urmare înlocuiţi. Iar aceşti oameni, deşi companiile uneori nu o realizează, aduc cu atât mai multe beneficii.
  • singurele două lucruri ce ar trebui predate în şcoli sunt “rezolvarea de probleme interesante” şi “arta de a conduce (lead)“.
  • majoritatea dintre noi ne complacem în a fi mediocri din cauza “creierului de reptilă (lizard brain)“. E partea din noi care ne spune să nu ne asumăm riscuri, să nu căutam soluţii sau alte rezolvări, să nu ieşim din tipare, să nu încercăm mai  mult. O dată învins suntem mai aproape de succes.
  • Arta presupune dăruire. Cu cât dai mai mult fără să urmăreşti ceva în schimb cu atât vei primi mai mult. Iar darul este cel mai adesea sub formă de cunoaştere.
  • Când ai o idee vorbeşte despre ea. Godin vede comunicarea ca fiind cheia către a deveni de succes. Leagă relaţii, învaţă de la oameni, fă-le daruri şi vorbeşte-le despre ideile tale. Ca argument la ce spune el ar fi faptul că dacă vorbeşti suficient de mult despre o idee, oamenii vor ştii că a fost a ta chiar dacă nu ai fost tu cel care să o implementeze. Ca să nu mai zic de feedback.
  • Până acum se vorbea despre a-ţi găsi o slujbă care să se potrivească cu pasiunile tale; Godin vorbeşte despre ideea de a-ţi transforma job-ul în pasiune.

În concluzie, pentru a deveni indispensabil, pentru a deveni de succes, pentru a face artă şi a fi recunoscut pentru asta trebuie să fii deschis, sincer, să comunici şi mai ales să fii îndrăzneţ. Să întrebi, să cauţi, să personalizezi, să inovezi şi să acţionezi cu pasiune.

Vestea bună e că un “linchpin” nu se naşte. El se face!

***

Cartea se citeşte uşor şi te cucereşte prin faptul că e sinceră. Prezintă exemple personale şi chiar exemple negative din partea autorului şi asta te ajută să treci de bariera “nu oricine poate să facă asta, a fost el mai special”. Vorbeşte şi despre piedicile pe care le poţi întâlni şi descrie locurile de muncă şi şefii exact aşa cum sunt. Ceea ce demonstrează că teoria nu e una utopică şi că se poate. Chiar şi în România după părerea mea. Poate cu atât mai mult aici unde e nevoie de oameni mişto şi de iniţiative.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut din cartea lui este că pune prea mult accent pe comunicare şi capacitatea de relaţionare. Conform lui, dacă nu ştii să construieşti relaţii nu prea ai nicio şansă. Şi sunt de acord cu asta într-o măsură destul de mare, dar nu în procent complet.

Pe alocuri, ideile sunt completate de grafice haioase, pe care le-a remarcat şi  Murat.

Imaginea de pe copertă spune totul: puterea stă în tine, îndrăzneşte! Iar conţinutul te motivează suficient cât să începi să o faci după ce l-ai parcurs.

***

Câteva citate:

# The web has made kicking ass easier to achieve, and mediocrity harder to sustain.

# Art is never defect-free.

# Art is about intent and communication, not substances.

# The easier is to quantify the less it’s worth.

# Creativity is an instinct to produce.

# A gift always creates a surplus.

# Do something more than “thank you”. Respect is the gift you can offer in return.

# Accept world as it is, regardless of how you want it to be.

# Nothing about being indispensable is easy. If it’s easy it’s already been done and it’s no longer valuable.

Comments (9)

Pe scurt:

– nu am intrat la buget la masterul la care nu ştiu de ce m-am înscris pentru că oricum nu voiam să intru! Aşa că m-am hotărât să nu mă duc deloc că nu merită

– am suficient timp să fac tot ce vreau şi să învăţ informal până când o să mă hotărăsc ce e cel mai bine pentru mine. Până atunci cea de-a doua facutate ţine şi loc de master. :))

– mă duc la Cluj la Iron Maiden

– mă duc la Sziget 😀

– plănuiesc să merg şi la Peninsula

– a fost ziua mea şi am primit super urări şi super cadouri

– mă duc la Şcoala de vară organizată de HR-Club având ca tutori nişte oameni tare mişto din business

– CROS organizează şi ei o iesire de o săptămână în afara Bucureştiului tot sub forma unei Şcoli de vară

– din septembrie/octombrie intenţionez să intru în câmpul muncii şi să mă mut singură. Sau “aproape singură”. ;))

Totul începe să capete sens, iar eu încep să prind aripi!:D

Concluzia: Happy, happy. Joy, joy!

Comments (8)

22

Nu sunt genul de persoană care se omoară după “etapele importante”. Le consider, de obicei, simple convenţii, pe care putem sau nu să le respectăm şi pe care putem sau nu să ni le personalizăm în funcţie de nevoie.

Ziua de naştere este pentru mine un pretext. Nu mă simt astăzi altfel decât ieri sau decât alaltăieri. Şi de ce m-aş simţi dacă schimbarea nu funcţionează după acelaşi calendar cu timpul? E un pretext însă să mă uit şi mai mult la mine. Să o fac conştient.

Pe 31 decembrie ne uităm la anul ce-a trecut şi facem planuri pentru următorul.

Pe 27 iulie mă uit mult înapoi şi mă gândesc unde sunt acum faţă de unde voiam, unde speram, unde mă gândeam cu ceva timp în urmă să ajung în viitor. Nu ştiu dacă asta are sens pentru toată lumea şi s-ar putea să sune doar încâlcit. Dar funcţionează pentru mine.

Ce-i drept anul ăsta am trişat, pentru că m-a ajutat mult programul de coaching prin care trec, dar chiar şi-aşa rămâne interesant să închizi ochii la 21, să îi deschizi la 22 de ani şi să îţi dai seama că nu ai dormit un an întreg. Şi când spun că nu am dormit nu glumesc deloc.

Cred că anul ăsta a fost cel mai plin de urări dintre toţi. Reţelele sociale şi-au făcut bine treaba şi deşi va suna superficial nu pot să nu remarc ce impact poate avea şi numărul urărilor, pe lângă calitatea lor. M-am simţit înconjurată de oameni la propriu când am deschis mail-ul şi am văzut atâţia “La mulţi ani!”. Nu are rost să povestesc de acelea care îţi merg direct la suflet.

Vă mulţumesc tuturor celor ce şi-au rupt câteva clipe ca să-mi facă o urare pentru că mi-aţi făcut ziua de sute de ori mai plăcută! Mii de ori. Sute de mii. :p Şi deşi nu cred în “ocazii” am simţit totuşi că a fost o zi cu adevărat deosebită.

Vă îmbrăţişez acum cu un an mai în vârstă şi fie ca următorii să ne fie din ce în ce mai bine!:)

Leave a Comment

« Newer Posts · Older Posts »