Unii oameni vorbesc singuri.

Aşteptând în staţie sau în autobuz, mergând pe stradă fără vreun dispozitiv ce-i leagă invizibil de altcineva, la coadă sau bine proptiţi între un carton şi streaşina vreunei clădiri întâlnesc oameni care vorbesc singuri. Cu voce tare. Cuvintele unora le pot desluşi însă nu le pot îmbrăca în vreun sens, cuvintele altora răsună a bolborosiri, alţii au un sens însă cu semnificaţie doar pentru propria conştiinţă înceţoşată.

Bunicul meu a trăit la ţară toată viaţa, având grijă de animale şi grădină. Am făcut un proiect la şcoală şi aveam nevoie să chestionez persoane pentru a identifica diferite hobby-uri, iar hobby-ul bunicului meu era să “lucreze în curte”. A fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut, iar în tinereţe citise mai mult decât jumătate din comună la un loc. Citea şi acum ziarele pe care i le mai aducea mama. Şi pe acest om de o simplitate complexă îl auzeam, nu de puţine ori, plimbându-se printre legume, viţa de vie sau stupii de care avea grijă şi vorbind. Nu întelegeam ce spune şi mi-am înfrânat cu solemnitate curiozitatea. Poate îi plăcea sunetul gândurilor în bătaia vântului sau poate ajuta plantele să crească (pentru că s-a studiat că plantele reacţionează la stimuli auditivi).

Aud oameni pe stradă care cer socoteală unui interlocutor ce nu-i acolo şi o fac cu o aşa convingere încât mă şterg la ochi să mă asigur că nu mi-e neclară privirea. Şi încerc să reconstruiesc scenariul al cărui sfârşit mi se derulează în faţa ochilor, fără a putea înţelege cum anume mai exact se produce această ruptură de realitate, într-atât încât creierul vede altceva decât ce se proiectează pe retină.

Apoi sunt oamenii care gândesc cu voce tare, făcând abstracţie de ce e în jur, de parcă ceilalţi oameni ar fi doar mâzgăleli răzleţe de pe pagina de jurnal, pe care doar le ocoleşti în conturarea adevăratelor idei. Şi când cobori ştii mai bine traseul pe care îl au de urmat ei decât propriul traseu. Să fie verbalizarea o formă de aprobare a gândurilor sau soluţia construirii unui algoritm dintr-o învolburată aglomerare de posibilităţi? Să fie un efort mai mic depus de creierul prea preocupat de prea multe? Şi cum rămâne cu intimitatea născocirilor interne şi, mai departe, a intenţiilor urmărite?

O femeie aproape în vârstă privea în gol şi bolborosea ceva chiar lângă mine. Să fi fost rugăciuni sau acatiste, vorbe de duh sau doar o exteriorizare a produselor conştiinţei?

Şi sunt atâtea alte situaţii care mă fascinează prin misterul psihologic ce planează asupra-le.

Advertisements

7 Comments »

  1. NightOn said

    Sunt multi deja care vorbesc singuri pe strada. Chiar si eu am vazut 3 astfel de oameni in aceeasi zi. E trist.

  2. Ms.Ve said

    Cred ca fac parte din categoria celor care gandesc cu voce tare.Nu e prima data când m-i se întâmplă.

  3. s0arec said

    Oh da, imi aduc aminte de vremurile de demult cand circulam cu mijloacele de transport in comun si mai dadeam de persoane care comentau meciuri de fotbal cu o asemenea rapiditate incat ai fi crezut ca sunt comentatori la un post radio, sau alte persoane care purtau o conversatie cu prietenii lor imaginari.

    In fine, in zilele de azi cand auzi o persoana purtand o conversatie cu un interlocutor invizibil poti deduce ca acea persoana are un handsfree micut pe care nu l-ai observat.

  4. treicuvinteaiurea said

    Da s0arec, eliminasem ideea de handsfree, pentru ca, de obicei, chiar daca nu imediat, te prinzi cand cineva il foloseste sau nu.

  5. Razvan said

    M-a fascinat povestea bunicului tau. E impresionant felul cum povestesti, deja intrasem putin in atmosfera.
    Sincer sa fiu si eu vorbesc singuri uneori … La birou, avand castile pe urechi – chiar daca nu ascult neaparat ceva, poate doar pentru a atenua putin zgomotul produs de tastaturile colegilor mei – ma mai concentrez uneori prea mult pe anumite linii de cod si in incercarea mea de a deslusi logica intortocheata a unora dintre colegii care au scris respectivele linii, ma mai trezesc vorbind cu voce tare “am ajuns aici. detaliiItem se intializeaza aici cu array, urmeaza ciclarea – daca exista detalii ale produsului adauga in array detaliile produsului la care am ajuns. foarte bine. compilare. rulare. betooon”. Dupa ce spun beton ma trezesc si il intreb pe colegul de langa: am vb putin prea tare, nu ? El neauzind ce-i spun – acultand Metalica la maxim in casti. As putea sa-i fac un semn ceva dar solutia cea mai ieftina e Skype-ul. Asa am ajuns sa traim. Online.
    In autobuz, metrou … mai vorbesc … insa la handsfree … mai ales cand raspund si incep “salve ce mai faci?” se uita majoritatea persoanelor din fata mea la mine raspunzandu-mi politicos, din instinct. :))
    Referitor la persoanele care vorbesc singure fara niciun bai … din lipsa de socializare o fac … neavand prieteni, isi creeaza prietenii imaginiari, perfecti.

  6. treicuvinteaiurea said

    Cred ca e mai mult decat cautarea unor prieteni imaginari, daca mergem pe ideea de “cautare” cred ca e mai corect spus ca isi formeaza iluzia apartenentei la viata sociala … desi, nu sunt convinsa ca doar asta e problema.

  7. Alina said

    Am intalnit si eu astfel de persoane…o femeie dadea citate din diferite poezii…era trist 😐 ce se intampla?!?!

RSS feed for comments on this post · TrackBack URI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: