Trei cuvinte aiurea …

- nu am intrat la buget la masterul la care nu ştiu de ce m-am înscris pentru că oricum nu voiam să intru! Aşa că m-am hotărât să nu mă duc deloc că nu merită

- am suficient timp să fac tot ce vreau şi să învăţ informal până când o să mă hotărăsc ce e cel mai bine pentru mine. Până atunci cea de-a doua facutate ţine şi loc de master. )

- mă duc la Cluj la Iron Maiden

- mă duc la Sziget

- plănuiesc să merg şi la Peninsula

- a fost ziua mea şi am primit super urări şi super cadouri

- mă duc la Şcoala de vară organizată de HR-Club având ca tutori nişte oameni tare mişto din business

- CROS organizează şi ei o iesire de o săptămână în afara Bucureştiului tot sub forma unei Şcoli de vară

- din septembrie/octombrie intenţionez să intru în câmpul muncii şi să mă mut singură. Sau “aproape singură”. )

Totul începe să capete sens, iar eu încep să prind aripi!:D

Concluzia: Happy, happy. Joy, joy!

Nu sunt genul de persoană care se omoară după “etapele importante”. Le consider, de obicei, simple convenţii, pe care putem sau nu să le respectăm şi pe care putem sau nu să ni le personalizăm în funcţie de nevoie.

Ziua de naştere este pentru mine un pretext. Nu mă simt astăzi altfel decât ieri sau decât alaltăieri. Şi de ce m-aş simţi dacă schimbarea nu funcţionează după acelaşi calendar cu timpul? E un pretext însă să mă uit şi mai mult la mine. Să o fac conştient.

Pe 31 decembrie ne uităm la anul ce-a trecut şi facem planuri pentru următorul.

Pe 27 iulie mă uit mult înapoi şi mă gândesc unde sunt acum faţă de unde voiam, unde speram, unde mă gândeam cu ceva timp în urmă să ajung în viitor. Nu ştiu dacă asta are sens pentru toată lumea şi s-ar putea să sune doar încâlcit. Dar funcţionează pentru mine.

Ce-i drept anul ăsta am trişat, pentru că m-a ajutat mult programul de coaching prin care trec, dar chiar şi-aşa rămâne interesant să închizi ochii la 21, să îi deschizi la 22 de ani şi să îţi dai seama că nu ai dormit un an întreg. Şi când spun că nu am dormit nu glumesc deloc.

Cred că anul ăsta a fost cel mai plin de urări dintre toţi. Reţelele sociale şi-au făcut bine treaba şi deşi va suna superficial nu pot să nu remarc ce impact poate avea şi numărul urărilor, pe lângă calitatea lor. M-am simţit înconjurată de oameni la propriu când am deschis mail-ul şi am văzut atâţia “La mulţi ani!”. Nu are rost să povestesc de acelea care îţi merg direct la suflet.

Vă mulţumesc tuturor celor ce şi-au rupt câteva clipe ca să-mi facă o urare pentru că mi-aţi făcut ziua de sute de ori mai plăcută! Mii de ori. Sute de mii. :p Şi deşi nu cred în “ocazii” am simţit totuşi că a fost o zi cu adevărat deosebită.

Vă îmbrăţişez acum cu un an mai în vârstă şi fie ca următorii să ne fie din ce în ce mai bine!:)

Îmi place când lucrurile trec ca să facă loc altora. Aproape am terminat cu examenele, iar licenţa e şi ea aproape scrisă.

Tocmai la timp pentru că încep concertele.

La Clapton doar mi-am reintrat în atmosferă, la Elton John m-am bronzat şi m-au ciupit ţânţarii, dar peste toate astea mi-am dat seama cât mi-a lipsit agitaţia de vara trecută.

Am aflat că ciorba nu-i aşa de rea dacă e gătită cum trebuie, că să dormi 8 ore pe zi e chiar odihnitor şi că  săptămâna viitoare îmi iau, în sfârşit laptopul “visat”.

Tot ce-mi mai trebuie e un termos cu apă rece şi un loc la umbră în parc.

Mi se întâmplă să cad uneori pe gânduri, să mă simt obosită de ce fac şi plictisită de ce sunt. Mă gândesc cu jind la oameni ce fac alte lucruri decât mine, la meserii pe care şi le-ar dori toată lumea, la haine ce vin atât de bine pe alţii. Tot atunci simt că toate listele alcătuite, toate planurile schiţate sunt degeaba pentru că nu sunt ce trebuie. Şi caut altceva pentru că simt că-mi trebuie altceva. Şi mă simt pierdută şi vreau să o iau de la capăt. Mă visez mare şi altfel. Mă vreau diferită. Şi mă vreau schimbată. Acum.

Şi-apoi o briză de realitate îmi răcoreşte obrajii. Îmi aminteşte cât de minunaţi suntem fiecare exact acolo unde suntem. Şi mă simt iar unde trebuie. Îmi dau seama că graba nu rezolvă mai nimic. Şi-apoi simt iar că stau bine unde stau şi sunt bine unde sunt. Şi că ar trebui să o iau treptat. Refac listele şi reschiţez planul şi mă simt uşurată. Nu sunt în urmă şi nu mă aleargă nimeni. E destul timp să ajung unde vreau, călcând poteca pas cu pas..deşi, uneori e greu şi-aş vrea să-ncerc sărituri ce-mi pot altera genunchii.

Nu există “cea mai tare meserie” sau “cel mai tare loc” şi nici măcar “cea mai tare vârstă”. Şi când îmi amintesc asta încetez să încerc să fac lucruri ce nu-şi au rostul acum sau să port haine ce nu mi se potrivesc. Mă opresc din a fi altcineva doar de dragul de a fi şi caut să rămân eu, cea de acum, cea ce se va transforma în eu de mai târziu. Exact când trebuie, aşa cum ar trebui să fie. Şi atunci metaforele capătă sens.

Există un timp pentru toate şi un moment în care expresiile se transformă din clişee în adevăruri universale. Şi e normal să fie aşa.

Ăsta trebuia să fie un post inteligent despre determinare. Mai mult am şters decât am scris, iar asta nici măcar nu e posibil.

Nu sunt gata încă.

Urmează câteva rânduri în care mă plâng, pentru că ne place sau nu ăsta e simptomul oricărei boli. Iar eu sunt bolnavă. Fizic, psihic şi dacă mai există şi vreo altă dimensiune importantă a omului probabil mi-e bolnavă şi-aia.

Nu pot da vina pe astenie pentru că primăvara încă nu a venit. Şi simt că asta mă îmbolnăveşte şi mai rău.

Ce am de fapt? De toate! Migrene cât cuprinde, zilnic, imprevizibile şi impenetrabile de orice pastilo-drog încerc eu să îngurgitez; insomnii şi ameţeli, de tot felul şi de diferite magnitudini; ba mă mai doare şi câte-o încheietură ca atunci când eşti destul de răcit cât să nu te poţi mişca. Am pofte fără să ştiu ce aş mânca şi asta nu pentru că aş fi însărcinată cât pentru că, de fapt, nu aş mânca nimic. Pofta mea de mâncare e plecată pe undeva. Cu cheful, că nici de-ăsta nu mai am. Şi nu pentru că n-aş vrea ci pentru că pur şi simplu nu-i.

Acasă nu vreau să stau pentru că totul mi-e prea zgomotos şi parcă prea strâmt şi prea aglomerat, pe-afară nu mă pot plimba prea mult pentru că mă ia frigul oricum m-aş îmbrăca iar picioarele-mi sunt moi şi nu mă mai ascultă. Nu îmi găsesc locul pe niciunde şi starea pe nicăieri. Nu pot sta mult într-un loc, dar nici mişcarea nu mă-ncântă.

Nu prea mănânc, dar nici nu îmi e foame, mănânc dar e ca şi când n-am făcut-o. Şi mă mai doare şi stomacul aşa…când îşi aduce-aminte.

Efecte secundare: sunt neprietenoasă şi aproape tăcută sau am accese de energie răzuite de pe fundul sacului. De unde sac nici eu nu ştiu. Sunt cu capu-n nori şi gândul nicăieri, unde nicăieri este lumea în care fug eu când sunt bolnavă. Ca să-mi treacă. Deşi doctorii mai iau vacanţă şi acolo. Şi sunt negativistă şi aproape că îmi vine să plâng din orice, de parcă aş recupera acum toate zilele în care la mine nu s-a manifestat pms-ul, departe de mine azi perioada aia totuşi.

Da, si peste asta sunt tot timpul răcită! Dar pe bucăţi, ca nu cumva să mă prind probabil. Azi îmi curge nasul, mâine mă doare în gât, ieri am strănutat încontinuu şi tot aşa. O minunăţie.

Sper că doctoru-mi e prea obosit şi ocupat ca să-mi citească asta că explicaţii nu aş ştii să-i dau şi nici bătaie nu vreau să primesc! Asta mi-ar lipsi.

Şi cred că asta nu e tot, dar nici măcar nu-mi mai aduc aminte ce nu-mi merge bine.

Şi am de luat decizii pe care nu le pot lua şi sunt nehotărâtă pân’ la cer în tot ce priveşte perioada care vine sau asta în care mă aflu. Noroc că am trecutul fix şi măcar ştiu de la ce plec.  Nu că ar folosi la ceva. Nu pot să-mi aşez gândurile într-o logică şi nici nu le pot gândi pe rând. Se-nvălmăşesc toate odată până ameţesc şi într-un final adorm. Ce vise am nu vreţi să ştiţi, iar mie mi-ar fi oricum greu să vi le povestesc pentru că-s prea lungi, prea zbuciumate, aiurite şi-ncărcate.

Promit să intru la regim sănătos. Alimentar, fizic, psihic şi  în orice altă dimensiune ar mai trebui să intru. Nu ştiu când, probabil când nu voi mai putea să mă stăpânesc şi mă vor forţa împrejurările.

Până atunci trec din nou pe pilot automat şi fie ce-o fi până la prima vacanţă!

Sănătate!

poza

Pentru că prefer să mă maturizez când vreau eu, nu altcumva.

Lumea asta nu mai e pregătită pentru copii, pentru că naivitatea nu-şi găseşte locul. Noile generaţii se nasc deja mature, iar eu simt că rămân în urmă. Jocul nu mai e doar joc, e doar o manifestare aparentă a unei vârste care, de fapt, e cu mult mai bătrână.

Pentru că nu mai există probleme mici ce se rezumă la memorat 2 strofe dintr-o poezie, gropi de nisip sau mâncăruri din nasturi. Pentru că jocul de-a mama şi de-a tata se joacă direct în realitate şi până şi desenele animate sunt ca pentru oameni mari ce se pregătesc să lupte cu alţi oameni mari.

Şi dacă pe alocuri mai găseşti fărâme din copilăria de odinioară, odată ce treci de 1m în înălţime te izbeşte realitatea. În plin şi cu toată forţa. Şi mai rămâi naiv dacă poţi! Degeaba zâmbeşti nevinovat şi sincer, nu-ţi mai dă nimeni acadele sau locul în autobuz. Nu te mai întreabă nimeni dacă îţi place şcoala sau ce vrei să te faci când vei fi mare. Ar trebui să ai toate răspunsurile deja, toate scaunele din toate autobuzele pentru care te-ai luptat. Şi cu cât deţii mai multe autobuze şi mai multe scaune cu atât eşti mai puternic. Cu atât poţi fi mai selectiv când e vorba de jocuri, prieteni sau cu cei care nu au destule scaune.

Scaunele sunt o metaforă. Poate vă prindeţi voi mai bine decât mine ce vrea să spună ea, pentru că eu mai am două zile de copilărie. Şi-apoi voi gândi totul ca un om mare, voi zâmbi ca un om mare şi vă voi trata ca pe oameni mari ce sunteţi. Şi sper că, maturi fiind, veţi observa maturitatea mea. Care va fi aproape ca a voastră. Ancorată într-o realitate rece în care cu toţii alergăm după scaune în autobuze.

Nu mă aştept să-mi spuneţi “sărut mâna!”, dar mă aştept să nu uitaţi că de luni sunt şi eu om mare! Din’ăla de-adevăratelea.

Am terminat de împodobit bradul, am primit şi înapoiat urări, mi-am salutat tinerii vecini veşnic nehotărâţi, dar ca întodeauna haioşi, mama a terminat de făcut bunătăţurile şi în casă miroase din nou ca acum aproape 360 de zile, hainele mă aşteaptă să le împachetez în valiză, iar calendarul bifează încă un sfârşit. De an. An plin cât 5.

An în care:

* L-am cunoscut pe Ionuţ şi datorită lui am trăit experienţa coordonării unui număr imens de oameni şi cea a lucrului în spatele concertului anului (Madonna), al B’estfest-ului, al TuborgGreenFest-ului, al concertului caritabil organizat de OvidiuRom – ocazie cu care am văzut şi parte din interiorul Casei Poporului şi chiar experienţa locuirii singur cu toate problemele pe care acest lucru le poate atrage.

* L-am cunoscut pe Traian, datorită căruia am fost la Next HR şi am cunoscut oameni fantastici şi am aflat un milion de lucruri despre ce înseamnă HR-ul. Chiar şi acela că probabil nu e domeniul care se potriveşte cel mai bine agitaţiei mele zbuciumate.

* Am lucrat în HP timp de 3 luni, iar acum nu mă pot hotărî dacă mi-ar plăcea să lucrez într-o corporaţie sau nu. Acele trei luni au fost însă cu folos şi faptul că zburdam de aici la celălalt job, mâncând doar un sandwich de la metrou sau un covrig pe zi, m-a întărit, contrar aşteptărilor.

* Am fost în internship la Hudson, unde am citit sute de CV-uri de toate formele, mărimile şi culorile. Am aflat câte ceva despre industrii, business, voci puternice feminine, oamenii ce lucrează în financiar/bancar/contabil şi m-am inspirat pentru alegerea temei de licenţă.

* Am organizat Event Academy II, proiectul care m-a împins către a intra în DaAfaceri, fiind participant al primei ediţii.

* Am organizat Cupa Pleosc, o bătaie spontană cu apă, alături de oamenii de pe Twitter.

* M-am alăturat celor de la Let’s Do it Romania! şi fac parte din echipa de coordonare voluntari.

* Am fost întâi HR Manager şi am recrutat nişte oameni minunaţi, de care sunt mândră, şi acum am devenit Preşedinte al DAfi. Markethink şi BusinessIntro sunt primele 2 proiecte organizate de noua generaţie, iar feedback-ul şi impactul pe care l-au creat şi l-au adus au depăşit aşteptările noastre şi cu siguranţă şi pe cele ale alumnilor (mai puţin încrezători).

* Am fost Project Managerul Business Intro de care am pomenit mai sus.

* Am vizitat de câteva ori Sibiul şi aproape l-am învăţat pe dinafară şi am văzut pentru prima oară: Sighişoara (şi celebrul festival de blues), Piteşti-ul, Costineşti-ul, Clujul, Arcalia, urmând pe ultima sută să văd şi Brăila şi Azuga.

* Am făcut un an de blogging şi 21 de existenţă.

* M-am alăturat lui Antonio în proiectul lui de film, în care joc.

* Am făcut 5000-ţâşpe poze cu Ovi şi a lui camera fabuloasă.

* Mi-am luat pisică. Neagră. Zburdalnică. Neastâmpărată.

* Şi nu în ultimul rând, l-am cunoscut pe el. Amalgam de lucruri complementare între ele şi complementare cu’ale mele. Şi zâmbesc mai mult, mai des, mai larg şi mă uit pierdută şi-mblânzită undeva la etajul 7. Unde dimineaţa miroase a orez cu lapte, seara a vanilie şi beţişoare parfumate şi la orice oră a bun augur şi perspective colorate.

Colorate cum a fost întreg anul. Şi acum fug de toate până în anul următor, când o voi fi luat de la capăt.

Ideea asta mi se pare foarte tare. Femeile au început încet-încet să pătrundă în online şi să se bucure de feminitate şi susţinere şi în lumea asta a www. Şi eu nu pot decât să mă bucur, femeie fiind, că mă pot simţi binevenită şi pe net.

Ei, şi revenind la Divahair. Mişcarea făcută de ei, pe lângă geniala idee de a apela la Adi, care a apelat şi la alţi A-listeri şi asta a făcut ca treaba viitorului Social Media Manager să fie un sfert gata, este una strategică.

Numai gândiţi-vă. Eşti fată, din online sau nu. Vrei să te distrezi, să ai ocazia să arăţi bine şi să existe şi cineva care să aprecieze asta. Păi atunci e simplu. Te îmbraci frumos, poate te ajută Diana şi Josephine şi mergi la un eveniment din Plach, organizat de RFB şi HotCity. Ai locul, ocazia, rochia, accesoriile acum poţi avea şi coafura aranjată. Şi totul pornind din acelaşi loc. Din online – despre care pot afirma cu uşurinţă că a devenit un adevărat stil de viaţă, chiar dacă el se petrece şi-n offline. Sau dacă nu un stil de viaţă veritabil, cel puţin o bună bucată din el. De aici ne luăm informaţiile, aici mişcăm lucrurile.

Iar paragraful de mai sus e numai una dintre ideile prin care divahair s-ar putea implica în online.

De ce aş fi eu potrivită pentru job-ul ăsta? Pentru că sunt deja activă în online, pentru că înţeleg cum funcţionează sistemul şi am cunoştinţe de comunicare în online (şi cunosc oameni care mă pot ajuta să mi le completez, sunt sigură! ;;) ), pentru că am participat şi deja particip la “întâlnirile spontane” (şi chit că am avut eu o perioada mai aglomerată până acum şi am mai chiulit, cu siguranţă ştiu despre ele), pentru că sunt spirituală, sociabilă şi zâmbesc şi frumos dacă mă straduiesc puţin!:p Cât despre salariu, să fie destul cât să îmi acopere costul taxiului de la întâlnirile ce ţin până târziu şi cafeaua de la adunările din Starbucks! )

Aplicaţia mea nu e chiar ca la carte, dar nici modalitatea prin care am fost invitate să aplicăm nu e.

***

(semi)Offtopic: Scriind mi-am amintit de perioada când mă jucam de-a modelul şi nefiind destul de înaltă pe cât mi-ar plăcea sau pe cât ar fi trebuit, mă orientam către poze şi promovarea make-upului sau a vopselelor de păr. Atunci promovam saloanele…offline. Ce vremuri!:D

Şi uite, am şi câteva dovezi: