Moş Nicolae vă aduce: MarkeTHINK!

Dacă eşti student şi eşti pasionat de marketing o să te bucuri enorm să afli că, anul ăsta, Moş Nicolae, ajutat de DAfi, îţi umple ghetele cu tot ce înseamnă acest domeniu. De la marketing direct la marketing indirect, culminând cu guerilla!

Află mai multe detalii de pe blog-ul evenimentului şi rezervă-ţi un loc! Meriţi să-ţi faci cadoul ăsta!

Băieţi buni, băieţi răi.

Există un tip de bărbat…destul de comun, nu foarte des întâlnit, dar nu destul de rar.  E acel tip de bărbat care are o viaţă sigură. Deşi încă nu a împlinit 25 de ani, are o slujbă stabilă, un început de carieră promiţător, maşină, o relaţie bună cu ai lui sau cel puţin independenţa care îi permite să nu conteze cum se înţelege cu ei. Este acel bărbat care înţelege nevoia ta să te afirmi, care are timp să te scoată în oraş şi nu se supără că întârzii. E cel care te întreabă ce ai făcut la şcoală sau la serviciu şi are răbdare să te asculte povestind despre asta sau despre planurile tale de viitor. Planuri măreţe care de cele mai multe ori nu îl includ. Şi urăsc acest tip de bărbat pentru că din cauza lor ne simţim atrase de acei “băieţi răi”. Care nu îţi oferă atâta siguranţă şi asta te instigă, hrănindu-ţi latura masochistă şi pofta de aventură. Care te lasă să îţi imaginezi că îi poţi schimba şi transforma, gustând apoi dulcea satisfacţie. De care ai timp să ţi se facă dor, pentru că nu sunt mereu acolo. Ale căror complimente te excită pentru că vin rar, dar te lovesc din plin pentru că nu te aşteptai. Să le auzi atunci, sau să sune aşa. De la ceilalţi nu ai aşteptări pentru că fac deja totul cum trebuie. Prea cum trebuie. La ei nu ai ce schimba şi atunci cum îţi pui amprenta? Despre ei ştii sigur că se vor feri singuri de pericole feminine şi atunci laşi garda jos şi inima-ţi ia pauză. Aceia sunt bărbaţii prieteni, bărbaţi pe care te poţi baza pentru că sunt mereu acolo. În caz că ai nevoie de un drum, un umăr sau un soţ. Sunt bărbaţii liniştiţi şi plictisitori faţă de care simţi, în cel mai bun caz, recunoştinţă. E o vârstă când femeile, în ale lor zbuciumate coclauri ale personalităţii, au nevoie să se chinuie, să lupte, să simtă. Şi pentru asta apelează la băieţii răi. Nu la cei buni. Dragilor, nu avem o problemă. Avem o nevoie.

Hopuri peste hopuri.

Începem cu despărţirea de mami. Apoi cu cea de doamna educatoare, care ne trimite la doamna învăţătoare. Şi ne ataşam şi de ea şi ne spunem că nimic rău nu se mai poate întâmpla. Când, din senin, ne lovim de o mână de profesori, fiecare de părere că materia lui e cea mai importantă. Şi dai de poate cel mai greu examen din viaţa ta, pentru simplul fapt că este primul. Dar iei capacitatea şi ajungi la liceu, despre care toată lumea spune că e cea mai tare perioadă în care ai vrea să fii. Bineînţeles că îţi dai seama de asta prea târziu şi te trezeşti că ai tăi te bat la cap să nu pici BAC-ul. Şi apare al doilea cel mai greu examen prin care ai putea trece. Şi după lupte seculare care au durat câteva zile te simţi liber. Şi când să te întinzi ca să-ţi faci loc să răsufli uşurat te trezeşte ceasul ca să ajungi la examenul de admitere. Din nou, examen hotărâtor al viitorulu-ţi zbuciumat. Şi apoi pretenţii, proiecte, cărămizi pentru a-ţi contrui CV-ul. Şi când îţi intri în ritm apare LICENŢA. Moment în care mai că simţi că se stabileşte dacă cei mulţi ani pe care i-ai petrecut în şcoală ajung sau nu la o concluzie. Şi abia aştepţi să o dai şi să scapi ca mai apoi să … dai admitere la master .. şi apoi dizertaţia … şi apoi…înnebunesc.

Mi-am ales ce temă am vrut. E o chestie nouă, interesantă şi originală. Cel puţin aşa mi s-a spus.

Mi-am ales ce profesor am vrut. Are experienţă, renume şi e preşedinte de comisie. (Ba tind să cred că a mai multor comisii.) Cel puţin aşa am văzut.

Am făcut partea practică aproape în totalitate. Ajutată fiind de o firmă lider în domeniu. Cel puţin aşa arată piaţa.

Totuşi, nu am niciun chef să mă apuc de ea. Niciunul. Nu am chef să alerg după cărţi scrise de oameni pe care nu îi cunosc, sau să traduc articole din engleză pentru că ei “e mulţi” şi poate şi deştepţi. Aş vrea să fiu lăsată să o fac aşa cum vreau eu. Când vreau eu. Fără număr de pagini prestabilit şi bibliografie obligatorie. Şi am atâtea altele de făcut acum.

Între timp am câştigat aici o carte. Vă mulţumesc!:) Lucrarea mea de licenţă nu.

Oameni, pisici şi câini.

De ce e câinele cel mai bun prieten al omului? Pentru că, deşi nu recunoaştem…ne e simplu. Ne place ca prietenii noştri să ne fie dedicaţi, să ne fie alături, să fie ascultători, dresaţi şi să ne ofere multă dragoste în schimbul a puţină. Ceva de mâncare şi o mângâiere din când în când şi ne-am ales cu un prieten. Cel mai bun. Pentru că ştie să asculte, pentru că e simpatic şi dă din coadă când ne vede, chiar şi când mai facem câte-o gafă şi îl călcăm pe lăbuţă. De cele mai multe ori stăpânii nu-şi merită câinii.

Pisicile, în schimb…ei bine, pisicile sunt mai mult oameni decât ne place să credem. Sau oamenii sunt mai mult pisici. Pentru că şi oamenii se gudură atunci când aud deschizându-se frigiderul unei dulci oportunităţi, sau se îngrijesc să le fie bine toată ziua, să arate bine. Şi sunt de multe ori reci atunci când nu au chef de tine, chiar dacă tu ai avea nevoie de o blană caldă să te încălzească. Şi se abţin cât de cât să nu te muşte, dar uită că au gheare ascuţite. Şi îţi lasă semne care ustură, dar îţi caută poala moale atunci când le e somn.

Pisicile nu sunt cele mai bune prietene ale oamenilor pentru că seamănă prea mult cu ei.

Recuperări.

Simţeam că nu îmi ajunge timpul pentru nimic; grupa de la Management s-a desfiinţat şi am ajuns într-una în care nu vroiam să fiu; era cât pe ce să nu mai fiu înscrisă la Psihologie pentru că nu am ştiut de deadline-ul de semnare a contractului de studiu; nu aveam coordonator pentru licenţă deşi ea săraca e jumătate gata; am renunţat la o relaţie pentru simplul fapt că nu era momentul. Meu. El era mai pregătit ca mine. Parcă toţi păreau mai pregătiţi ca mine. Ideile mele existau destule, dar parcă nu reuşeau să se lege. Şi simţeam o nevoie nebună să fug de tot.

Dar, cum spuneam: Universul lucrează pentru tine. Atunci când ştii cum să i-o ceri. Şi a lucrat.

M-am mutat în grupa în care am vrut deşi părea imposibil şi am weekend de vineri până luni, deci timp; am reuşit să semnez contractul şi acum sunt studentă în anul II la Psihologie; unul dintre cei mai tari profesori din ASE îmi este coordonator de licenţă; simt că El mă aşteaptă undeva, trebuie doar să mă hotărăsc să îl găsesc; ideile prind contur văzând cu ochii; iar escapada a fost mai tare şi mai revigorantă decât mă aşteptam.

Şi, nu în ultimul rând, m-am (re)făcut roşcată.

Premisele sunt favorabile şi energizantul băut până la fund. Noul meu an începe acum.

Clujul.

Oraş brambura în care găseşti de toate. Clădiri noi şi vechi, portocalii, albastre sau gri, aruncate toate haotic în acelaşi loc, despărţite pe alocuri de copaci, crescuţi asincron şi fără vreo direcţie. De pe feleag se poate vedea o bucată de oraş în care parcă sunt comprimate mai multe oraşe mai mici. Din mai multe locuri. Din mai multe timpuri. Şi toată harababura asta nu face decât să îţi aţâţe pofta să revii. Să o mai vezi o dată şi să încerci să o înţelegi.

Sus, urcând pe scările ascunse de frunzele toamnei, sau pe poteci încă virgine, te poţi întâni cu arici sau poţi sta la poveşti lângă un altar din piatră. Vremea nu te lasă să vezi cui îi e închinat, iar graffiti’urile ii dau un aer urbanistic şi tânăr. Metaforă a unei păduri, locul ascunde tineri şi poveşti din anotimpul mai cald sau vremi demult trecute.

Magazinele sunt închise încă de pe la orele 5 după-amiaza în weekend, dar oamenii ies cu toţii să se plimbe. Nu departe, pentru că pare că de oriunde ajungi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Atât de variaţi ca şi stilurile arhitecturale ce îmbracă străzile, poţi vedea români, unguri, polonezi, negri, chinezi… Un cerşetor bătrân  îşi duce în spate cele 24 de pungi umplute cu greu, lăsând să treacă pe lângă el şi fără să îi vadă pe cei cinci puşti ce traversează strada şi vorbesc despre moşneagul cu mustăţi stufoase şi ascuţite de pe trotuarul alăturat.Varietate e cuvântul ce descrie cele 2 zile petrecute acolo. Varietate şi moleşeală îmbietoare.

Dacă vrei să bei ceva ai de ales dintre câteva pub-uri aflate la subsol, nu foarte bine aerisite, cu miros de fum şi familiaritate. Pentru că mulţi sunt cei ce se cunosc între ei. Fie Cola, ceai sau bere, totul ţine mai ales de companie.

I se potriveşte oraşul ca o mănuşă. Nu îmi dau seama care fură de la celălalt, dar parcă fiind acolo, lucrurile au fost altfel. Şi el s-a asigurat că-mi va lipsi. Atât el, cât şi oraşul lui.

Data viitoare merg la Cluj cu avionul. Şi voi încerca să îl descopăr şi pe din’ăuntru.

Bătrânii.

Ne împiedicăm de ei prin oraş şi ne enervăm că ne stau în cale. De parcă nu vom fi cu toţii aşa, de parcă nu şi-au făcut şi ei, la rândul lor, promisiunea că nu vor ajunge până în punctul în care să se târască până la piaţă aşa cum ne promitem toţi, fălindu-ne. De parcă se va sinucide cineva cu adevărat ca să nu ajungă în vârstă. Sau se va închide în casă. Sau se va izola pe vreun munte. Îi înjurăm şi îi criticăm pentru felul în care există, vorbesc, se poartă, stau pe scaun în autobuze …

Gândiţi-vă puţin la câte s-au întâmplat, însă, în ultimii 60 de ani. Gândiţi-vă puţin la presiunea psihologică prin care au trecut şi trec. Te naşti într-o lume simplă, cu reguli stricte, rutină şi posibilităţi restrânse. Îţi obişnuieşti organismul şi mintea cu puţin, treci printr-un regim comunist, printr-o revoluţie şi apoi printr-un boom informatic.

Şi treci de la pământ la asfalt, de la case la blocuri de metal şi apartamente la etajul 8, unde se ajunge intrând într-o cutie acţionată de un buton. Şi în aceste apartamente te aşteaptă, în loc de o carte şi o pasenţă, o cutie în care vorbesc oameni. Oameni adevăraţi care se află în cu totul altă parte şi îţi arată ce se întâmplă în celălalt capăt al lumii, despre care auzisei doar poveşti. Şi vezi atâtea rele câte se întâmplă, vezi criminali şi accidente, vezi cum unii te fură şi te păcălesc. Şi ţi se face frică şi ieşi pe stradă unde lumea are aparate prin care vorbeşte la kilometri depărtare, prin fire invizibile. Şi calculatoare care te ajută să afli oricând-orice, doar tastând o combinaţie de taste.

Bunicii noştri au fost nevoiţi să se adapteze la atât de multe lucruri, atât de greu de imaginat, atât de greu de înţeles. Ei nu aveau filme cu extratereştrii sau teorii despre teleportare care să îi pregătească. Ei nu aveau un subconştient deschis la nou aşa cum avem noi. Pe ei i-a lovit brusc. Din plin. Aproape de-odată.

Ce face o veveriţă care adusă de departe din pădure e lăsată în mijlocul oraşului? Se pierde, se sperie, se apără. De orice. Pentru că nu mai găseşte acelaşi tip de ciuperci. Pentru că nu mai ştie ce creangă nu e destul de puternică s-o ţină.

Asta s-a întâmplat şi cu bătrânii de acum. Unora le-a fost mai uşor, dar majorităţii nu. Nu e corect să-i judecăm atât de aspru. Adaptarea cere timp. Au învăţat să folosească telefoanele mobile. Au început să înţeleagă noţiunea de internet, care e mare lucru, mie însămi fiind greu să o înţeleg. Iar eu am crescut înconjurată de zgomot, microunde, microtehnologii, SF.

Asupra lor a fost exercitată o presiune foarte mare, pentru care nu erau pregătiţi. E normal să fie speriaţi, e normal să nu fie obişnuiţi, să nu înţeleagă. E o frustrare mai presus de om. Şi ea se manifestă. Şi nu e vina lor că nu o pot controla. Nu în totalitate.

Bunicii noştri sunt generaţia de sacrificiu şi nu merită tratamentul pe care îl primesc.

Nu mai fiţi atât de aspri!

Fii şi tu super-erou!

Sau mai exact vino să te învăţăm să îţi foloseşti super puterile! Pe care le ai, poate fără să ştii. Cei din DAfi vor ştii să te exploateze.

Unde îi găseşti? În primul rând, până pe 15 octombrie suntem la etajul 1, în Cibernetică. Ne jucăm puţin cu “oracolul care îţi spune ce super putere ai doar spunându-i cum te cheamă” şi apoi aplici aici, exact aşa cum ţi se potriveşte – pentru că ai la dispoziţie 3 variante.  Dacă ai potenţial de super-erou te chemăm să te cunoaştem, ca mai apoi să te învăţăm să zbori, să arunci cu flăcări, să mişti munţii şi alte nebunii nedescoperite încă.

Dacă nu ai timp să vii până acolo poţi afla lucruri despre noi de pe site doar citind sau punându-ne întrebări. Iar dacă nu mai eşti student poţi totuşi interacţiona cu noi căci suntem prietenoşi şi poate te invităm pe la vreun eveniment.

Aşadar, viitori super eroi, aplicaţi, aplicaţi cu spor!

Cafeaneua Cinemateca.

Deşi sunt bucureşteancă de mai mult timp decât mi-aş dori, respectiv dintodeauna, sunt un milion de locuri pe care le descopăr de parcă aş vizita un oraş în care merg pentru prima oară. Sentimentul e mai mult decât plăcut, pentru că te scoate din rutina zilnică şi plictiseala obositoare.

Ieri am descoperit o cafenea care mi-a plăcut mult. Se poate să nu fie spectaculos de comode scaunele (deşi canapelele îmi vin ca turnate) sau servirea din cale afară (deşi oamenii sunt drăguţi şi nici nu aştepţi o veşnicie pentru un ceai negru) dar cu siguranţă e un loc destul de boem încât să te uiţi cu cana aia de ceai în mână, vorbind despre planuri de viitor şi poveşti de tot felul. Locul nu mi s-a părut deloc populat şi pentru mine ăsta e un plus, şi dacă vorbele nu-şi mai au rostul poţi să optezi să vezi un film vechi. Şi bun. Pentru că intrarea în cinema se face prin cafenea.

Cum ajungi? E fix în spatele KFC-ului de pe Blvd. Elisabeta (vis-a-vis de Casa Armatei).

Mi-am zis că următorul film pe care îl voi vedea va fi acolo. Curioşi să mă însoţiţi?

Multumesc, Alex.

Şi-n online ca şi-n offline aşa că lăsaţi vrăjeala.

Ăsta e un post off-blog.

Am auzit mai nou că există şi tweeturi plătite, abia când mă obişnuisem cu post-urile plătite. Care sunt din ce în ce mai multe. În curând bloggerii nu vor mai spune ce vor ei, ci doar ce sunt plătiţi să spună. Vor merge în locuri unde sunt plătiţi să meargă, vor folosi aparate pentru care sunt plătiţi să le folosească, vor mânca ceea ce sunt plătiţi să mănânce. În curând nici nu vor mai avea timp să îşi cheltuiască banii pe care i-au câştigat pentru că se vor uita în câştigarea lor şi-atât.

Cum rămâne cu subiectivismul cu care se laudau online-iştii? Cum rămâne cu ideea că blogul e un jurnal online unde scrii TU ce crezi TU. Cum rămâne cu diferenţa dintre online şi presa scrisă unde vezi domne, fiecare scrie aşa cum i se spune? Şi joacă aşa cum i se cântă? Nu se întâmplă aşa şi în online? “Îmi aleg ce post plătit să scriu şi ce nu!” mi se va spune. Pe naiba.

Şi criticăm numai acolo unde nu doare. Aud că lucrurile au fost groaznice la ştiu eu ce eveniment blogăresc, dar citesc numai de bine. De ce? Pentru că e organizat de nu ştiu cine. Şi nu ştiu ce campanie e primită bine, pe când alta nu, pentru că cea de’a doua nu cunoştea pe cine trebuie. Şi tot aşa. Şi se crează bisericuţe mai ceva ca între elevii de liceu din filmele americane. Măcar offline-ul n-are aroganţa de a susţine că nu-i adevărat.

Şi e la modă acum să promovezi conceptul de nişă (pe care de altfel, îl susţin, dar dintr-un cu totul alt motiv şi la un cu totul alt nivel) către care sunt încurajaţi să meargă ăştia mici ce încearcă şi ei să răzbească în online şi o mai calcă strâmb, şi se mai iau de câte unul sau mai ştiu eu ce mai fac. Dar să-ţi alegi o nişă nu mai e suficient şi nici la fel de simplu. Există site-uri de muzică, există site-uri specializate pe gen de muzică, există site-uri de trupă. Ar trebui să existe şi site-uri pentru fiecare melodie-n parte? Există, pe acelaşi principiu, site-uri de filme, de genuri de filme, de film, de actori; culinare, de mâncare cu specific şamd. Ar trebui să reinventăm cu toţii altă formă de roată. Pentru că dacă îţi faci blog de muzică înseamnă că încerci să ajungi ca cineva, dacă îţi faci blog de mâncare înseamnă că te iei după altcineva, dacă scrii despre ceva cu siguranţă au mai scris vreo 3 înaintea ta şi atunci se fac calcule la milisecundă să vadă care a scris primu’. Ca pozele la finish, doar că de data asta concurenţii nu sunt unul lângă altul şi nu se pot vedea întorcând capul.

Şi-aşa sărim pe săracii care mai greşesc câte-un titlu în ziar de parcă greşeala lor a făcut să ne pice în cap cerul. Nu susţin greşelile, şi sunt de acord că trebuie verificat de 1 milion de ori, eu însămi fiind critică cu cei ce tipăresc greşit un flyer în 2000 de exemplare, dar parcă nici chiar să aruncăm cu noroi. Că a greşi e omeneşte. Mai ales că e ca şi când ăia cu emisiuni înregistrate râd de bâlbele celor ce transmit în direct. În online, e de ajuns să dai “edit” şi “update” şi ai rezolvat problema. În offline nu, aşa că nu mai fiţi atât de aspri. Ca să nu mai zic că oameni talentaţi şi oameni mai puţin talentaţi sunt peste tot. De ce să sufere toţi pentru greşeala unuia?

Şi se fac atâtea analize: cine scrie mai mult, cine scrie mai lung, cine primeşte mai multe comentarii, cine dă mai multe comentarii, cine primeşte reply-uri, RT-uri, trackback-uri şi mai ştiu eu ce bazaconii de care nici n-am auzit. Încetaţi o dată cu toate nebuniile astea. Lăsaţi statisticienii să le facă şi voi vedeţi-vă de scris. De scris bine.

Tot scriind am mai uitat din lucrurile pe care vroiam să le scriu. Oricum le ştim cu toţii, şi cu siguranţă le mai găsiţi scrise pe la cineva. Poate mai bine şi în mai multe exemplare. Poate pentru fiecare nişă-n parte.

N-am mai citit bloguri de mult. Nu mai am răbdare. Toată lumea e preocupată doar să fie prima, sau doar să fii scris şi el despre cutare lucru de care a scris toată lumea. Eventual ca să apară enumerat pe o listă. Mă apuc din nou de citit reviste. Măcar astea nu îmi strică ochii la fel de repede.

Şi voi începe să scriu despre castraveţii muraţi. Nu cred să existe vreun blog care să trateze doar acest subiect. Şi cum tema mea împrumută ceva din culoarea lor mi se pare potrivit. Îi rog pe împătimiţii de castraveţi muraţi să dea un semn şi să mi se alăture.

Mulţumesc.